Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
19:06 15 12 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#citeșteDobrogea Dobrogea după 1877, văzută prin ochii contemporanilor

ro

23 Jan, 2018 00:00 1095 Marime text
La 14 noiembrie 1878, în sunete de clopote, care pentru întâia oară acum își spuneau cântecul cu glas deschis și fără temere, vătășeii tuturor satelor din cuprinsul Dobrogea au dat de veste prin strigăte, în graiul celor care îi ascultau, la toată suflarea omenească, că pământul unde trăiesc se alipește pentru totdeauna la sânul României (V. Helgiu, Școala primară din Dobrogea în curs de 40 de ani (1879-1919), în „Analele Dobrogei”, 1920, anul 1, nr.2, p. 232).
 
În a sa „Espunere generală a situațiunei județului Constanța, Dare de seamă făcută Consiliului Județian în diua de 18 Ianuariû 1881, de către D.Prefect al Județului”, Remus Opreanu ne oferă o mărturie documentată asupra realităților Dobrogei de după revenirea la România.
 
„Când am venit, o mare parte a județului era acoperită de ruine. Sate bogate și prospere altă dată dispăruseră sau nu mai rămăseseră dintr-însele decât ziduri dărâmate. Ce erau Ce erau Argâr-Ahmet, Serai Muslu, Șiriu, Capugi, Curugea, Cartal, Terzichioi… spre nordul liniei ferate. (…) ca să numesc doar satele mai importante? Grămezi de ruine. Câmpurile, asemenea, în cea mai mare parte pustii.(…) Teatrul ultimului război nu fusese în Dobrogea. Lupte mari nu s-au dat în aceste locuri. Dar ura și pasiunile de tot felul se dezlănțuiseră. Autoritate care să pună frâu răului nu era. Dar mai este autoritate legală când îi este dat cuvântul urii? Setea de răzbunare, aviditatea fieroasă a câștigului cu orice preț, fanatismul superstițios produseseră această stare de lucruri, care, încă de la primii pași, ne impuseseră o imensă grijă și o excesivă responsabilitate. Nu era însă numai atât. Ordinea publică era foarte zdruncinată. Administrarea armatei ruse de ocupație nu se putuse îngriji îndeajuns de viața și averea locuitorilor. Bande de tâlhari cutreierau județul. Prin sate spaima era la culme. Nimeni nu mai era sigur de existența și se avutul său. Crime oribile se comiteau sau se pregăteau a se comite. De abia ne instalasem și cete numeroase de locuitori veneau și nu ne cereau, ne implorau cu lacrimi, siguranța vieții cel puțin. Furturile de vite se efectuau ziua fără temere. Câte vite mai rămăseseră după război, tâlharii se duceau, înarmați, în bande și le luau de unde le găseau ca averea lor proprie. Forță publică organizată pentru a face să se respecte, conform legii naturale, dacă nu vreunei legi civile, viața și averea, nu se vedea. Fiecare era lăsat, în sate, soartei și propriilor mijloace de apărare. 
 
Dar aceste mijloace erau nule. Populația mahomedană, mai cu seamă, câtă nu fugise sau se întorsese în urma păcii, era fără curaj, fără moral și părăsită destinului ei, destin care, atunci, era plin de zile negre pentru dânsa. (…) Ne-a trebuit foarte puțin timp ca să restabilim ordinea publică. (…)
 
Peste puține zile de la intrarea noastră în stăpânire, bandele de tâlhari erau prinse, risipite sau cuprinse de teroarea salutară a noilor legi. Siguranța era restabilită, satele și drumurile publice curățate de făcătorii de rele și garantate, încrederea în autoritate reapăru cu toate efectele sale atât de binefăcătoare pentru societate. Șoaptele ostile nouă nu avură nici o trecere în fața unei populații ce putea în fine respira liber și cugeta liniștit“. 
 
După restabilirea ordinii, s-a trecut la organizarea administrativă a noului teritoriu al statului român. Conform prevederilor Regulamentului de administrație publică în Dobrogea, emis la București pe 11/23 noiembrie 1878, fiecare sat trebuia să formeze o comună. „O lună nu trecuse de la 23 noiembrie 1878 și consiliile comunale existau, iar primarii toți erau numiți de mine (de prefect - n.m.) (…) Dar dacă la comunele mici, dintre care multe nu numărau mai mult de 15 până la 30 de familii (Cartal, Gheringec, Calfachioi, Docusaci, Agigea etc.) nu era cu putință să se aplice atunci regulile legii comunale, la comunele urbane, cât și la comunele creștine (mai cu seamă române) mari precum Ostrov, Dăeni, Gârliciu, Groapa Ciobanului, Topal, Seimeni, Cochirleni, Rasova etc., organizarea comunală de la începutul administrației noastre a fost în scurt timp asemenea celei din restul țării”(sic) (Stoica Lascu, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947), vol. I. (1878-1916) (Muzeul de Istorie Națională şi Arheologie Constanța. Bibliotheca Tomitana. II), f.e., Constanța, 1999, p.116).
 
O situație similară prezenta M.D. Ionescu pentru Dobrogea la anul 1878: „Tâlharii cutreierau în bande Dobrogia și nu puține osteneli au pricinuit primele nostre trupe de ocupare. Am văzut cum de la început chiar, Regimentele se îmbucătățiau pentru a trimite in tote direcțiunile detașamente în urmărirea tâlharilor. Dar prădăciunile și omorurile abia erau stârpite într’o parte, ca să se ivescă aiurea cu mai mare furie. Siguranța publică era periclitată chiar în orașe; drumurile mari erau tot-deauna expuse călcărilor bandiților.
 
Sate întregi fuseseră distruse în războiul trecut. Se trimiteau escadroane în recunoașterea localităților însemnate pe hărți, dar nu se găseau decât ruine: așa că pe gerul iernii, nenorociții călăreți erau nevoiți să facă marșuri lungi și obositoare, fără să știe dacă vor găsi un loc în care să se poată adăposti.
 
Majoritatea satelor nu cuprindeau decât câteva bordeie mizerabile, care nu puteau găzdui trupe atât de numeroase, precum cele trimise pentru paza frontierei de sud sau pentru urmărirea răufăcătorilor. Ofițerii și soldații, rebegiți de frig, scurși de oboseală și lihniți de foame, erau nevoiți deseori să se culce nemâncați, fără căldură și erau mulțumiți dacă găseau o colibă unde să se poată adăposti, având ca așternut câteva brațe de paie, dacă și acestea puteau fi găsite în apropriere, știind că nici a doua zi nu va fi mai bine.
 
Numeroase rapoarte și telegrame glăsuiesc dureros despre suferințele îndurate de armata noastră în primul an de ocupare al Dobrogei, din cauza lipsei de locuințe, hrană, lemne și furaje. (…) Starea drumurilor era neînchipuit de rea, neexistând șosele, comunicația se făcea numai pe șleauri (drum de țară natural, neamenajat, bătătorit de căruțe - n.m.) dar și acestea erau desfundate de ploi, deteriorate de războiul trecut, așa că acum transportul era cu desăvârșire anevoios, dacă nu imposibil. Și pe deasupra tuturor acestor privațiuni și greutăți, trebuie să socotim și apa, din a cărei lipsă trupa și caii au suferit amarnic. Cu sacrificii morale și materiale, cu dureri trupești și sufletești, am putut închega începutul stăpânirii noastre dincoace de Dunăre. Armata noastră poate fi mândră azi, că numai sub ocrotirea și prin suferințele ei, provincia noastră câștigată cu sacrificii de sânge a renăscut în acești douăzeci și unu de ani de stăpânire românească” (sic). 
 
Cel mai greu o duceau locuitorii din zona rurală. „Puținele sate găsite aici abia puteau merita acest nume. Numai câteva colibe sărăcăcioase adăposteau 10-15 familii mizerabile, care formau populația satului. Restul, dărâmături, peste care glasul cobitor al cucuvelei vestea călătorului că pe aici mizeria a domnit din vremuri îndepărtate. Așa erau satele din Dobrogea la 1880. Deși în hărți figurau un număr de 296 de sate, foarte puține puteau suporta cheltuielile celei mai modeste administrații, erau notari care funcționau la câte 2,3 sau chiar 4 comune, atunci când depărtarea de la una la alta le permitea. (…) Astăzi (în anul 1904 - n.m.) avem în Dobrogea 14 orașe și 360 de sate, formând 129 de comune rurale. S-au construit aproape pretutindeni localuri pentru primării și școli. Biserici mărețe s-au ridicat și se ridică încă” (sic) (M.D. Ionescu, op.cit, pp.496-497, p. 929).
 
Scarlat C. Vârnav realiza o precisă radiografie a situației administrative și politice în mediul rural dobrogean, la începutul secolului XX: „Funcționarii comunelor rurale sunt în general bine plătiți; lefurile actuale vor fi reduse pe exercițiul 1903-1904, totuși ele vor rămâne mari comparativ cu alte județe ale țării. Necesitatea de a da leafă mare primarului provine din faptul că este în general imposibil să încredințăm această funcție locuitorilor fruntași din comună. Populația nu este omogenă, sunt numeroase elemente de origine străină, și chiar românii proaspăt veniți aici de dincolo de Dunăre, fiind originari din mai multe județe, nu se înțeleg întotdeauna între ei, așa că locuitorii se împart în coterii (grup restrâns de persoane care urmăresc scopuri ascunse, egoiste și care urzesc intrigi și alte acțiuni reprobabile; gașcă, clică - n.m.) care în majoritatea cazurilor nu sunt prietenoase unele cu altele. Deși am încercat să convingem sătenii că ar fi avantajos să aibă ca primar pe unul dintre ei, rareori ne-a fost cu putință să reușim; dimpotrivă, am avut multe solicitări pentru a numi primari străini de localitate. Notarii sunt de asemenea bine retribuiți, dacă s-ar putea asigura o mai mare stabilitate în această funcție și dacă ea nu ar fi deseori apanajul unor oameni scăpătați și trimiși aici pentru căpătuială, s-ar putea cu mult ameliora administrarea comunală. 
 
Ajutoarele de primari și casierii comunali au o leafă mică, primii fiind recrutați dintre fruntașii satelor, salariul ce li se dă este în raport cu serviciul adus, mai ales că aceștia au mijloace de trai îndestulătoare; în ceea ce privește casierii comunali, indemnizațiile ce li se acordă sunt insuficiente, din această cauză casierii, de multe ori chiar fără știință de carte, sunt la dispoziția primarilor și notarilor care în realitate îndeplinesc funcția de casier fără a avea vre-o responsabilitate legală. 
 
Vătășeii (funcționar inferior la primărie, care îndeplinea diferite funcții, îndeosebi pe cea de curier - n.m.) sunt rău plătiți deoarece ei nu pot fi recrutați decât dintre locuitorii leneși, trecuți de vârstă și incapabili de orice muncă. Șefii de garnizoană au lefuri derizorii; ar fi bine ca, cu timpul, să putem scăpa de acești funcționari care nu numai că nu aduc nici un folos comunelor, dar chiar sunt printre principalii făptuitori ai neregulilor în sate. Aceasta se va putea realiza odată cu dezvoltarea instituției jandarmeriei” (Scarlat C. Vârnav, op.cit., p. 84).
 
Nicolae Iorga, aflat într-un periplu dobrogean la începutul secolului trecut, remarca următoarele: „Satele sunt dese în această provincie care n-a fost niciodată o sălbăticie și poate ajunge una din cele mai înfloritoare părți ale patriei. Se văd biserici, frumoase școli noi, cu locuințe pentru învățători, piețe pline de mișcare, primării de pe care flutură tricolorul și, pe lângă vechile case strâmbe, nevăruite, acoperite cu stuf, locuințe model, cu ferestre mari și acoperișuri de frumoase țigle” (Nicolae Iorga, România cum era pînă la 1918. Volumul 2 : Moldova şi Dobrogea, Editura Minerva, București, 1972, p.342).
 
O imagine idilică este prezentată în articolul „Constituționalizarea Dobrogei” din săptămânalul „Viitorul Dobrogei”, anul I, nr.5 din 9 martie 1908: „După războiul dela 1877-78, purtat cu atâta vitejie de oastea noastră și de prea măritul și înțeleptul nostru rege Carol I, fața lucrurilor se schimbă cu totul în Dobrogea. Românul, cu geniul etnic al rasei sale și cu putere lui de muncă, populează dealuri și muncele, văi și vâlcele, desfundă ogoare înțelenite, înjghebează sate mândre, ridică altare de închinăciune Celui prea Înalt și aprinde pretutindeni facle de cultură națională. Colonii întregi de plugari români din țară și din provinciile românești subjugate se îndrumează spre Dobrogea și trecând Dunărea, se pun pe muncă și în scurtă vreme fac dintr’o provincie stearpă și sărăcăcioasă, una mândră și bogată (...) Românii din regat și din toate țările subjugate, găsind aci pământ din belșug și în firea lor fiind de a-și contopi făptura cu însuși pământul pe care îl stăpânesc și-l muncesc, o nouă descălecare de neam și de moșie începe în noua provincie și mereu ai noștri roiesc pe întinsele câmpii dintre Dunărea și Mare, sterpe și pustii până atunci”.
 
Ultimele două mărturii demonstrează faptul că, treptat, la cumpăna secolelor XIX și XX, în Dobrogea începea trecerea de la sistemul feudal la modernitate.
 
(Sesiunea de comunicări științifice „Dobrogea - modernizare şi românism, de la Reintegrare (1878) la Marea Unire (1918)”, Gârliciu, 29 noiembrie 2017)
 
Bibliografie
 
V. Helgiu, Școala primară din Dobrogea în curs de 40 de ani (1879-1919), în „Analele Dobrogei”, 1920, anul 1, nr.2;
 
M.D. Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea. Geografia matematică, fisică, politică, economică şi militară, Atelierele Grafice I.V. Socecŭ, Bucureşti, 1904;
 
Nicolae Iorga, România cum era pînă la 1918. Volumul 2: Moldova şi Dobrogea, Editura Minerva, București, 1972;
 
Stoica Lascu, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947), vol. I. (1878-1916) (Muzeul de Istorie Națională şi Arheologie Constanța. Bibliotheca Tomitana. II), f.e., Constanța, 1999;
 
Scarlat C. Vârnav, Situațiunea generală a județului Constanța la începutul anului 1903. Expunere întocmită de..., prefectul județului Constanța (Prefectura      Județului Constanța), Tipografia „Aurora”. Frații Grigoriu, Constanța, 1904.
 
Despre Dragoș-Dumitru Dragomir
 
Profesor de istorie:
- 2011 - prezent: Liceul Tehnologic „I.C. Brătianu“ din Nicolae Bălcescu
- 2003 - 2011: Școala cu clasele I - VIII Dorobanțu
- 1998 - 2003: Școala cu clasele I - VIII Biruința
- 1997 - 1998: Grupul Şcolar Industrial de Marină Constanța
- de la 1 septembrie 2017 este director adjunct la Liceul Tehnologic „I.C. Brătianu“ din Nicolae Bălcescu
- din august 2017, membru al corpului de experți în management educațional.
Director la Școala cu clasele I - VIII Dorobanțu în anul școlar 2004-2005
- 2016: Dragomir Dragoș Dumitru, Luigi Frigioiu, „Istoria unui sat dobrogean. De la Danachioi la Nicolae Bălcescu“, Editura Dobrogea, Constanța, 182 pagini
- 2014: Gradul I în învățământul preuniversitar, Universitatea „Ovidius” Constanța
- 2002: Masterat la Universitatea „Ovidius” Constanța, Facultatea de Istorie, Drept şi Științe Administrative, în specializarea „Dunărea - Marea Neagră, axă a istoriei și civilizației europene în perioadele modernă și contemporană”
- 1997: licențiat la Universitatea „Ovidius” Constanța, Facultatea de Istorie şi Ştiințe Administrative, specializarea Istorie - Arheologie. 
 
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii