Duminică, 19 noiembrie 2000. La redacţie este un vacarm nebun, se strigă, se ţipă răguşit, se bombăne, se mârâie, se cârâie, se rămâne pe gânduri, pe ici-pe colo se râde, este un du-te-vino teribil, un zumzet continuu, ca sub ocupaţie, oamenii vin vijelios, se duc val-vârtej, ies în fugă, intră la grămadă, rămân ciucure în jurul mesei principale sau pleacă speedy-gonzales, acolo de unde, într-o oră, trebuie să avem toate informaţiile. Impresie clară de trudă împănată cu entuziasm şi emoţie.

 

În sfârşit, toate exerciţiile obositoare, uneori împinse până în buza nopţii, lunile întregi de simulări (sau, cum se spune, „la perete"!), lecţiile aplicate de stilistică, de retorică primară, de exprimare concisă, de jocuri iscusite la titlu, de fonturi fixe şi de caractere precise, de paginat coloana pe stânga la pagina cu număr par şi pe dreapta, la impar... toate, gata! au luat sfârşit. Toată lumea este în fibrilaţie, turaţia e la maximum, normal, doar se pregăteşte numărul 1 al ziarului ZIUA de Constanţa. Toţi sunt în aceleaşi haine de lucru de duminică, doar Oana Calusa este împodobită la patru ace, totuşi, la fel de diversionistă ca şi în alte dăţi şi cu un rafinament tot atât de aţâţător ca şi parfumul. Explicaţia: este şi ziaristă, pentru că va trebui să scrie cronica evenimentului, dar şi „agent de influenţă" la balul ce va avea loc seara, „grand opening", la Hotelul REX din Mamaia. Şi unde vor veni, normal, numai mărimi...

 

 

 

Seara târziu, aproape de miezul nopţii, după ce ziarul a plecat la tipografie, câţiva dintre noi ne adăpostim pentru ceva timp în subsolul Asociaţiei Armenilor, la prietenii mei Harry şi Manuela Tavitian (cu care personal aveam deja o istorie străbătută temeinic vreme de vreo 20 de ani...), ca să-l ascultăm pe armean într-o partidă de blues înfierbântată de un pahar de vin nou. Pe umărul lui drept, imperială şi impenetrabilă, măturând aerul cu coada, stătea molatecă pisica... Bedros (astăzi, trecută la cele veşnice!).

A doua zi, luni, în crucea dimineţii, eram moţ la chioşcul de ziare din Piaţa Ovidiu, cumpărând înfrigurat un exemplar din primul număr al celui mai proaspăt membru al familiei presei de la malul mării: ZIUA de Constanţa. La câţiva paşi, m-am aşezat la o masă şi am comandat o porţie dublă de plăcintă dobrogeană, alături de un pahar de iaurt înalt cât minaretul moscheii decupate pe bolta sticloasă de cobalt (à propos! propun să se înfiinţeze un Centru local de înregistrare a frumuseţii cerului de aici, din buza mării, de la marginea dinspre Răsărit a lumii noastre!). Era bine. Răsărise soarele. Şi simţeam că toţi locuitorii erau prieteni, visând că iau cu asalt chioşcurile de difuzare a presei. De atunci...

...Şi până azi. Când am descoperit că, după 12 ani, ZIUA de Constanţa e aidoma cum s-a născut: dinamică, informată şi echidistantă. Ea se scrie şi se plămădeşte tot la fel, cu aceleaşi eforturi (felicitări!). Dar şi cu soluţii mai spectaculoase (imprimarea modernă sau intrarea pe reţelele de socializare sunt doar două strălucite succese de sincronizare!).

Prin urmare, după acest experiment - sper, reuşit - de arheologie sentimentală, nu văd niciun motiv să ne oprim din admiraţie şi să nu-i urăm acestui ziar La Mulţi Ani!

Mai ales că sărbătoarea continuă... Muzica, vă rog!

(De acum încolo, n-am să vă mai vorbesc despre nimic.) Vă mulţumesc pentru lectură!

FLORIN TOMA