Ce reușită! Maria Dănilă, din Mangalia, campioană absolută în proba de 100 km la Antarctic Ice Ultra 2026. „Mi-am mai îndeplinit un vis din copilărie“ (GALERIE FOTO)

 
O nouă performanță extraordinară pentru Maria Dănilă, originară din Mangalia, cea care, după reușitele fără egal din alpinism, a reușit să devină campioană absolută în proba de 100 km la competiția Antarctic Ice Ultra 2026!   
 
Cetățean de onoare al Mangaliei, Maria Dănilă a încheiat dificilul ultramaraton în 13 ore, 34 de minute și 8 secunde, cel mai bun timp stabilit la această ediție atât de alergătoare, cât și de alergători!
 
Mai mult, tânăra a corectat (cu cu o oră, 57 de minute și două secunde) vechiul record feminin al distanței, care era de 15 ore, 31 de minute și 10 secunde și fusese stabilit în 2012 de australianca Julianne Young.
 

Felicitări imense Mariei Danilă, campioana noastră absolută la proba de 100 km din 2026!
 
Timp oficial: 13:34:08.
 
Pe parcursul fiecărui kilometru, al fiecărei ture și al fiecărei provocări, ea a demonstrat ce înseamnă să-ți depășești limitele.
 
Exact despre asta este vorba la Ultimate Polar Ultra!
 
Felicitări din plin, Maria!, este mesajul de pe pagina oficială a competiției.

 

   
Maria Dănilă a alergat la Antarctic Ice Ultra 2026 și în scop umanitar, susținând cauza Asociației Ajungem Mari.  
 
Maria Dănilă a urmat Colegiul Național Mircea cel Bătrân din Constanța, iar apoi a studiat în capitală, la Facultatea de Automatică și Calculatoare a Universității Politehnice.   

Maria Dănilă este fiica viceamiralului Dorin Dănilă, cel care, în perioada 2006 – 2010, a îndeplinit funcția de șef al Statului Major al Forțelor Navale Române. Dorin Dănilă a decedat în acest an, iar Maria Dănilă a precizat că a alergat la Antarctic Ice Ultra 2026 în memoria tatălui său. 

Maria a reușit în aprilie 2023 să escaladeze Vârful Annapurna din Himalaya, de 8.091 m. Această realizare a fost o premieră feminină pentru România.


Ulterior, în 2024, alpinista a reușit să escaladeze și Vârful Everest de 8848 m (cel mai înalt din lume).

Un an mai târziu, a urcat pe Kanchenjunga (al treilea cel mai înalt vârf din lume, cu 8.586 m), dar a ajuns și pe K2 (8.611 m).
 
Într-o postare pe Facebook, Maria Dănilă a povestit pe larg aventura sa de la Antarctic Ice Ultra 2026.   
 

După reușita de pe K2, în august anul trecut, în loc să simt bucuria pe care mi-o imaginasem, am rămas cu un sentiment greu de explicat. Nu m-am bucurat aproape deloc de experiență și au fost momente în care am avut senzația că nu voi mai reuși să mă întorc acasă. A fost o experiență care m-a consumat foarte mult, iar în decembrie mă aflam într-o adevărată criză existențială. Nu știam ce va urma și încotro să mă îndrept, mai ales că promisesem să nu mai urc la 8.000 de metri.
 
Știam însă că aveam un alt vis din copilărie: să ajung în Antarctica. Am început să caut variante, însă o expediție montană acolo nu prea putea fi luată în calcul. Nu îmi permiteam costurile, care începeau de la 55.000 de dolari. În schimb, am găsit un ultramaraton de 100 km (varianta low-cost de a vizita Antarctica, adică „doar” 18.500 €). Pare că, de fiecare dată când nu îmi permit ceea ce îmi doream inițial, într-un final iese mai bine. (Pentru că nu am mai avut bani de Everest, am ajuns să fiu prima româncă pe Annapurna).
 
Deși, la vremea respectivă, aproape că nu alergam deloc – probabil alergasem o singură dată în tot anul, de Paște, pentru că fusese sala închisă –, am decis că mă voi apuca de alergare și voi încerca să particip. Mai ales că era și un sport care îi plăcuse foarte mult tatălui meu. Mă mai gândisem la ultramaratoane după ce citisem cărțile lui Goggins, dar și cartea lui Marius Butuc, Solitar. (Am în plan să încerc cândva și ultratriatloane.) Știam că nu sunt foarte rapidă pe distanțe scurte, dar mă gândeam că anduranța și reziliența, deja testate în expediții, mă vor ajuta și aici.
 
Așa că, în decembrie, am început să alerg prin parc. În martie m-am înscris la Maratonul de la Cluj, pe care l-am terminat în aproximativ 4 ore și un sfert. Un rezultat deloc spectaculos, dar încurajator pentru prima mea participare, mai ales că, la final, simțeam că aș mai putea continua și, în plus, alergasem doar o dată, maximum de două ori pe săptămână până atunci. În mai am decis să particip la proba de 12 ore de la S24H Timișoara. Voiam să văd cât de mult mă pot apropia de 100 km înainte de a achita costurile participării în Antarctica. Nu mi-aș fi dorit să investesc o sumă atât de mare și să descopăr ulterior că nu mă simt în stare să termin cursa. Din fericire, lucrurile au mers mult mai bine decât mă așteptam: am terminat pe locul al treilea, cu 93,7 km parcurși în 12 ore. Și asta în condițiile în care, până atunci, mă antrenasem doar după intuiția mea.
 
Abia după ce m-am înscris la Trail Running Academy am început să alerg mult mai structurat și mai serios. Am avut un plan de antrenament bine pus la punct în TrainingPeaks, iar progresul a început să se simtă cu adevărat. Am început să fac și intervale pentru a-mi îmbunătăți viteza și, surprinzător, mi-a plăcut foarte mult acest tip de antrenament. Mă concentram pe pace, puls și intensitate, iar timpul trecea parcă mult mai repede. Am ajuns chiar să alerg fără căști, fără muzică sau podcasturi, concentrându-mă exclusiv pe ceea ce aveam de făcut. Cred că acest lucru m-a ajutat mult, mai ales că în Antarctica ar fi fost complicat să alerg cu căști.
 
Probabil că voi primi întrebarea: la ce am putut să mă gândesc timp de 13,5 ore? Atunci când îmi era cel mai greu, m-am rugat. M-am gândit că și tata aleargă cu mine, m-am gândit la cei de acasă, despre care știam că mă urmăresc și au încredere în mine. În rest, mă gândeam doar pas cu pas, la următoarea oprire pentru hidratare și alimentare și la cum să-mi gestionez cât mai bine efortul. M-am concentrat foarte mult asupra corpului meu, pentru a simți orice disconfort și a încerca să mă repliez rapid, la nevoie.
 
Iar condițiile nu au fost chiar simplu de gestionat. Pe o parte a circuitului bătea vântul foarte tare și era extrem de frig, în timp ce pe partea opusă nu bătea aproape deloc și, din cauza unei mici urcări, începeai să te supraîncălzești. Practic, transpirația acumulată pe porțiunea mai caldă îngheța când ajungeai din nou în vânt. Am observat și că îmi era din ce în ce mai greu să reîncep alergarea după ce intram în cortul încălzit.
 
Inițial, îmi propusesem să consum aproximativ 80 g de carbohidrați pe oră și să iau câte un gel de 40 g aproape după fiecare tură. Până la urmă, am schimbat strategia și am încercat să reduc opririle, intrând în cort cam o dată la trei ture și dublând cantitatea de apă și geluri, ca să încerc să compensez opririle mai rare. Uneori mai ceream și o apă caldă de la punctul de alimentare aflat la jumătatea traseului, unde puteai primi băutura fără să intri în cort și să pierzi timp.
 
Inceputul aventurii nu a fost tocmai ideal. Am ajuns sâmbătă seara în Antarctica și am aflat că startul cursei fusese mutat de la ora 8 dimineața la ora 1 noaptea. Aveam, așadar, doar patru ore în care trebuia să despachetăm, să ne organizăm echipamentul, să pregătim totul pentru cursă și să dormim. Am reușit să dorm aproximativ două ore. În plus, era destul de mult haos în containerul încălzit în care eram cazați, spațiul era restrâns și nu reușeam să-mi organizez lucrurile așa cum mi-aș fi dorit. Eram chiar supărată pe mine pentru dezordinea creată și, în timpul cursei, am constatat că nu găseam anumite geluri.
 
Mai aveam și grija frigului, mult mai acut la ora 1 noaptea decât la 8 dimineața. În perioada aceasta, în Antarctica nu se întunecă niciodată complet, dar, în mijlocul nopții, soarele coboară sub linia orizontului și temperaturile scad considerabil. La start, la ora 1 noaptea, erau aproximativ -24°C, cu o temperatură resimțită de -34°C din cauza vântului. Eu alesesem să alerg cu adidașii mei Hoka Mafate 5, fără Gore-Tex, pentru că erau cei mai comozi pe care îi aveam și am zis să încerc să încep cu ei. (Aveam și alte perechi cu Gore-Tex de backup.) Ceea ce nu a fost o idee rea. Nu mi-a venit să cred că nu am avut nicio bășică după 100 km! Aveam două perechi de șosete: unele subțiri, cu degete, și unele mai groase, din merino, deasupra. La mâini purtam mănușile cu care urcasem și pe Everest.

În cele aproximativ 10 minute petrecute la linia de start, în timp ce organizatorii pregăteau robotul care urma să participe și el la cursă, am înghețat complet. Nu-mi mai simțeam deloc nici mâinile, nici picioarele și mă întrebam cum voi reuși să alerg 100 km în condițiile acelea. Prima tură a fost destul de dificilă, abia îmi controlam picioarele. Dar, spre surprinderea mea, după câteva ture am început să mă simt chiar bine.
 
Am alergat cu doar două layere în partea de jos – colanți de merino și niște pantaloni impermeabili care să mă protejeze de vânt –, iar în partea de sus cu trei layere: bluză de corp din merino, un fleece subțire și geacă Gore-Tex. Nu mi-a venit să cred că am reușit să mă descurc cu atât de puține haine, comparativ cu echipamentul pe care îl foloseam în expedițiile montane la altitudine. A fost o provocare foarte grea din punct de vedere fizic, poate chiar mai grea decât mă așteptam. Dar, psihic, a fost mult mai ușor decât experiențele din munții înalți.
 
Aveam o provocare dificilă, dar una în care mă simțeam în siguranță. Nu trebuia să-mi fac griji pentru avalanșe, căderi de pietre sau pentru posibilitatea de a nu mă mai întoarce acasă din cauza unor riscuri pe care nu le puteam preveni. Au fost momente în care mi-a fost greu și mi-am regăsit puterea rugându-mă. În plus, m-am gândit mult și la tatăl meu, căruia îi plăcea foarte mult să alerge. La înmormântare, promisesem că voi lua steagul care a învelit sicriul lui cu mine în Antarctica. Știam că și el va fi alături de mine și că sufletul lui va alerga împreună cu mine.
 
Inițial, îmi propusesem să termin cursa în mai puțin de 12 ore. Dar, așa cum iarna nu-i ca vara, nici parcul Plumbuita nu-i ca Antarctica. Așa că m-am mișcat mult mai încet decât îmi imaginasem și nici acum nu pot identifica un singur motiv pentru care am fost atât de mult încetinită. Probabil au contribuit vântul din față, alternanța dintre frig și căldură și acea mică urcare de pe traseu, care, parcursă de peste 23 de ori, a început să se simtă. Pe parcursul cursei nu am știut nimic despre clasament. Nu era afișat nicăieri și nici nu am simțit nevoia să întreb. (Mai ales că nu aveam speranțe să câștig atunci când am auzit că va fi un singur trofeu, indiferent de gen. Mă gândeam că sigur bărbații vor alerga mai repede.) Știam că dau tot ce am mai bun și că, în acel moment, nu puteam să mă deplasez mai repede, indiferent ce aș fi aflat despre clasament.
 
Dar, dincolo de rezultat, sunt extraordinar de fericită că am avut șansa și privilegiul de a păși în Antarctica si de a cunoaste alti concurenti din toata lumea, care m-au inspirat cu povestile lor de la alte curse interesante. Din păcate, am petrecut acolo mult mai puțin timp decât mi-aș fi dorit. Inițial, planul era să mai rămânem aproximativ patru zile, să vizităm niște tuneluri de gheață și să zburăm până la o colonie de pinguini imperiali, pe care îmi doream foarte mult să îi văd. Însă se anunța vreme extrem de rea, iar organizatorii au decis să zburăm mai devreme, pentru a nu rămâne blocați foarte multe zile în Antarctica. În cele din urmă, după cursă, am fost duși cu jeepurile la aproximativ o oră și jumătate distanță de Ultima Base Camp, unde am putut vedea o colonie de pinguini mai mici, dar extrem de simpatici.
 
Unul dintre ei a venit la aproximativ doi metri de noi și părea foarte curios. Mi s-au părut adorabili prin felul în care se deplasau legănat, cum dădeau din aripi și cum, la un moment dat, doi dintre ei au început chiar să se ciondănească. Am glumit că, drept premiu pentru cei 100 km, ar trebui să-mi dea voie să iau și eu un pinguin acasă. Din păcate, gluma nu a prins, așa că nu m-am întors în România cu un pinguin.
 
M-am întors însă cu foarte multă bucurie și cu sentimentul că mi-am mai îndeplinit un vis din copilărie.
 
În primul rând, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit șansa de a ajunge în Antarctica și că am reușit să duc la bun sfârșit această alergare.
 
Le mulțumesc tuturor celor care m-au sponsorizat și sprijinit financiar. Chiar dacă preferă ca ajutorul lor să rămână discret, vreau să le spun că le sunt profund recunoscătoare. O astfel de aventură presupune costuri considerabile, iar dincolo de economiile făcute din salariu, am avut nevoie și de fonduri suplimentare, fără de care nu aș fi reușit.
 
Îi mulțumesc mamei, care se roagă și stă mereu cu sufletul la gură din cauza provocărilor pe care le aleg.
 
Le mulțumesc din suflet prietenilor și apropiaților care m-au urmărit live. Nu mi-a venit să cred câți oameni s-au gândit la mine, m-au încurajat și s-au rugat pentru mine. Le-am simțit susținerea și energia chiar și de la mii de kilometri distanță.
 
Un mulțumesc special merge către antrenorul meu de alergare, Robert Hajnal, de la Trail Running Academy, pentru sfaturi, răbdare, încurajări și încrederea cu care m-a susținut, dar și pentru progresul pe care l-am simțit de când am început să mă antrenez structurat.
 
Le sunt recunoscătoare și antrenorilor mei de fitness de la Bodyshape Transformation Center: lui Flavius, cel care a crezut în mine de la început și m-a ajutat în transformarea mea dintr-o persoană sedentară și grăsuță într-una îndrăgostită de sală; lui Alex, cu care am avut ocazia să și alerg în Băneasa; Elidei, care mi l-a recomandat pe Robert; și lui Cristi.
 
Nu în ultimul rând, îi mulțumesc lui Cornel, antrenorul meu de la Downtown, care a crezut și el în mine și m-a sprijinit în această schimbare de direcție.
 
Când am decis să fac trecerea de la alpinismul de altitudine la competițiile de anduranță, m-am gândit și la povestea lui Cornel. Și el începuse cu caiacul, dar a ajuns să aibă succes în fitness și bodybuilding. Mi-am spus că poate voi avea și eu o poveste asemănătoare, chiar dacă am pornit de la munții înalți.
 
Ce urmează?
 
Îmi doresc să continui pe această direcție, să particip la competiții de anduranță în medii extreme, care să mă ducă în locuri cât mai inedite și interesante din lume, să mă antrenez mai mult și să devin mai bună.
 
Sunt conștientă că am foarte mult de progresat, mai ales în ceea ce privește viteza. Probabil nu voi ajunge să alerg constant cu pace-uri de 3:30–4 min/km, dar sunt convinsă că timpii mei actuali pot fi îmbunătățiți considerabil. Sunt încă la început de drum și sper să nu fie doar norocul începătorului!

Aș vrea să fac și o precizare legată de recordul feminin al probei de 100 km. Stephanie Case a participat anul acesta la proba de 100 de mile (fiind și prima femeie care aleargă această probă în Antarctica) și a parcurs primii ei 100 km într-un timp mai rapid decât al meu. Așadar, în cazul meu este vorba doar despre recordul feminin al probei de 100 km. Vreau să o felicit pentru această reușită, mai ales că aleargă și pentru a susține o organizație care ajută femeile din țări în care drepturile și libertățile lor sunt extrem de limitate, cum ar fi Afganistan.
 
În ceea ce mă privește, cauza pe care am ales să o susțin prin participarea la acest ultramaraton este cea a Asociației Ajungem Mari. Aș vrea să le reamintesc tuturor celor care citesc această postare că m-aș bucura enorm dacă ar alege să doneze pentru această organizație, folosind linkul din postarea precedentă. Sunt foarte mulți copii și tineri instituționalizați care nu au parte de sprijinul necesar pentru a-și descoperi potențialul și pentru a-și construi un viitor în care să își poată îndeplini visurile.

Și, dacă ați avut răbdarea să citiți până aici (eu am avut noroc cu un zbor de peste 10 ore ca să scriu), sper să doriți să citiți și cartea pe care am în plan să o scriu când ies la pensie. Până atunci, sunt ocupată să mai adaug evenimente interesante ca parte din scenariu. M-am decis doar asupra titlului: Extreme, a menționat Maria Dănilă.

Imaginile din galeria foto au fost preluate de pe pagina de Facebook „Antarctiv Ice Ultra“; Foto - Richard Ducker

Citește și:
 
Alpinista Maria-Alexandra Dănilă va primi titlul de „Cetățean de Onoare” al Municipiului Mangalia (DOCUMENT) 
 
Fiica viceamiralului Dorin Dănilă
Maria Dănilă, din Mangalia, premieră în alpinismul românesc. A cucerit Vârful Annapurna din Himalaya (GALERIE FOTO)