#citeşte Oglinda din casă

 

Iulia BADEA-GUÉRITÉE
Jurnalist la Courrier International, Paris

 
Ziarul este o invenţie fabuloasă. Totuşi, dincolo de aparenţe şi de divergenţele posibile pe care orice dilemă o poate crea în sufletul unei întregi civilizaţii chestionate, ipotetic, de un scrib nebun, ziarul este o invenţie fabuloasă.
Într-un argumentar al convingerii, obiectul este disputat. Unii intelectuali îi vor prefera oricând o carte. Pentru ziarişti, este un obiect de lucru, iar şcolile de jurnalism din Occident merg până la enunţuri de genul „niciun jurnalist nu este unul adevărat dacă nu este abonat la un ziar“. Pentru cititor, ziarul este un drog: depinde de el, îl citeşte pe unde apucă, îl foloseşte la împachetat mâncarea pe care o ia cu el la lucru. Un obiect din care decupăm fragmente, un obiect pe care îl păstrăm, atunci când este foarte bun, un obiect de care nu ne putem dispensa, din varii motive - mergând de la informaţiile cu care ne droghează, până la programul TV - dar şi un obiect pe care îl înjurăm, atunci când nu ne satisface.

Un ziar este şi un mijloc de educare. Nu în sens sovietic, ci la figurat: credem ce citim, iar când pe prima pagină suntem „loviţi“ şi de versurile unei poezii, poate că cititul ziarelor nu mai înseamnă pierdere de timp, ci doar o dulce meteahnă a lui homo sapiens de Gutenberg.

Mă credeţi acum când vă spun că ziarul este de fapt oglinda noastră? Că este o carte de vizită şi că putem spune că „suntem ceea ce citim“? Nu e un sofism depăşit, fraza este rostită de Alberto Manguel în „Istoria lecturii“, iar acest scriitor argentinian, teribil cititor de ultime zile al lui Borges, merge chiar mai departe : „Citim ca să înţelegem“. Nu mai citim ca să trăim, în accepţia deja depăşită a lui Flaubert, ci ca să desluşim lumea în care trăim, micul univers egoist şi paradoxal care ne înconjoară, pe care ni l-am ales conştienţi, dar pe care nu îl înţelegem întotdeauna, şi citim ca să ne înţelegem temerile şi speranţele noastre.
Ziarul devine subiect. Într-o lume polarizată, el se confruntă cu mai multe dificultăţi: toate esenţiale, căci pot însemna sfârşitul erei presei scrise. Imaginaţi-vă cum se va scrie peste timpuri: „Ziarele au dispărut ca urmare a unei teribile ere de frig venit din partea cititorilor!“ Cam aşa se va întâmpla dacă nu facem nimic. Noi, ca cititori, noi, ca jurnalişti, noi, drept creatori ai acestui obiect fantastic.
Ziarul se confruntă cu digitalizarea pieţei. Lovit de o evidenţă la fel de inexorabilă ca şi apariţia automobilului şi aproape dispariţia caleştii, ziarul este constrâns la excelenţă: doar ziarele bune, calitativ şi cantitativ, vor rezista trierii. Jurnaliştii vor fi selectaţi natural identic.

În al doilea rând, cititorul s-a săturat de atacurile/ofertă de lectură de proastă calitate, realizează că banii trebuie folosiţi cu parcimonie, ştie că el este regele, nu jurnalistul care îi vinde informaţia. Cititorul, din specimen care „înghite tot, trebuie educat şi trebuie păcălit să cumpere“, se transformă într-o specie care „trebuie convinsă să cumpere un ziar, să fie confruntată cu posibilitatea alegerii, perenizată prin informaţii pertinente“. Sunt aspecte care vor determina soarta oricărui ziar, a oricărui lectorat.

În acest context, în cazul unei aniversări de existenţă a unui ziar, întrebarea nu este „cum fac să aniversez încă mulţi înainte, ci cum fac să nu dezamăgesc“.
P.S. Sunt prima care decide uneori că s-a săturat să citească ziare. Renunţ la această păgubitoare îndeletnicire, dar revin, întotdeauna. Nimeni nu poate trăi fără oglinda din casă.