Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
23:11 18 04 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Clipa de cultură Interviu cu Sanda Golopenția. Despre tragedia familiei sale și a întregii culturi românești interbelice

ro

30 Mar, 2021 00:00 2529 Marime text
  • Subiectele de ieri, de la proba scrisă la limba română a simulării Evaluării Naționale 2021, au readus în atenție un prestigios lingvist, filolog, eseist, profesor universitar – Sanda Golopenția (81 ani).
Vă prezentăm în continuare un interviu realizat în urmă cu cinci ani, în Providence, de scriitoarea constănțeană Doina Jela (cu acordul platformei lapunkt.ro) și care prilejuiește redescoperirea celei considerate Doamna culturii române, ale cărei contribuții în sociologie, lingvistică, antropologie, pragmatică teatrală și semiotică literară sunt, astăzi, texte de referință pentru cercetătorii din întreaga lume.
 
Doina Jela: Dragă Sanda Golopenția, ai plecat din România în 1980, ca fiică a lui Anton Golopenția, mort în timpul anchetei în lotul mult mai faimosului pe atunci Lucrețiu Pătrășcanu, în 1951. De ce atât de târziu? Poți povesti această plecare?
 
Sanda Golopenția: Între moartea tatei, cu mutarea mamei în școli periferice și anii cenușii ai copilăriei noastre, pe de o parte, și plecarea în Statele Unite, pe de alta, s-au interpus anii 1960 ai nădejdilor și anii 1970, ai îndoielilor. Amintirea, vie în mulți, a tatei, dăruirea de profesor a mamei, luminosul Alexandru Rosetti clădiseră în jurul meu ziduri de apărare. Am traversat anii de studenție (1956–1961), cu chemările la Cadre spre a da completări la autobiografie, sau cu cercetarea, într-un timp cotidiană, a  panoului pe care erau afișate listele celor exmatriculați, relativ împăcată. Aveam oameni care-mi voiau binele în jur. În anii 1978– 1979 s-au întâmplat mai multe lucruri. A murit, după luni de spitalizare grea la reanimare, Stefania Golopentia, mama mea. Soțul meu a trecut prin două operații la ochi. A murit apoi tatăl lui. La Institutul de cercetări etnologice și dialectologice, unde lucram, atmosfera devenise apăsătoare. Fratele meu, Dan Golopenția, aflat în America, ca și soțul meu, îmi vorbea serios de plecare, eu rezistam. În ultimii 10 ani nu mai putusem merge în străinătate la conferințele sau congresele la care eram invitată. În anul 1978 am primit o invitație de la Sorin Alexandrescu la un colocviu despre limba și literatura română organizat de el în Olanda. Am pregătit o comunicare despre instituțiile de vorbire din Breb, Maramureș. Mi s-a spus că o pot trimite, spre a fi citită de altcineva, dar nu pot participa la colocviu. M-am dus la Consiliul Culturii și Educației Socialiste de care depindea institutul nostru, spre a cere lămuriri. Cum ele nu mi se dădeau, am întrebat, nu mai țin minte interlocutorul, dacă în felul acesta, nu se ajunge la plecări din țară care altfel nu s-ar produce. Țin minte ca acum intonația disprețuitoare cu care mi s-a răspuns. Ceva în sensul, spui că ai putea să pleci, dar viața aici e comodă, ai slujbă, leafă, nici gând să renunți la toate astea, și nici n-ai fi în stare să faci ceva în altă parte. Am plecat ca în vis. La câteva zile după aceea m-am dus la cimitirul din Jilava (unde aflasem că a fost îngropat tatăl meu și unde, la cererea ei, fusese îngropată și mama).  M-am așezat pe o bancă de lângă biserică și am făcut un bilanț care se încheia cu ideea că, poate, ar fi cazul să încerc altceva. I-am spus da fratelui meu, care și-a dăruit preț de un an timpul și eforturile cotidiene pentru plecarea noastră. Prieteni de la Paris și din America au strâns semnături pentru noi. În 1980 am părăsit România plecând la Roma, unde urma să așteptăm viza americană. În august 1980 am ajuns în Statele Unite.
 
D.J.: Puțină lume, în anii crunți în care ți-ai trăit copilăria și adolescența a  avut  curajul să păstreze documentele „cu încredere în  anii  viitori mai buni”. Ești printre aceștia puțini. Cum vezi tu acest viitor mai bun?
S.G.: Nu am o imagine clară sau un scenariu oarecare. Dar sunt convinsă că trebuie să vină clipe de normalitate și pentru noi. Multe, de altfel, au și venit, e suficient să ne aducem aminte de anii dinainte de 1989. În plus, cred că un lucru făcut cu suflet (era cazul lucrărilor părinților mei și ale colegilor lor din anii 1930 și 1940) își are soarta, că trebuie să răzbească până la urmă. Trebuie însă ajutat să supraviețuiască și făcut vizibil.
 
D.J.: Cum ai reușit să  păstrezi? Pe unele dintre ele e mai nimerit să spun să le salvezi. Ai făcut o expoziție la MȚR acum câțiva ani  cu obiecte salvate în acest fel. Există  chiar  o arhivă  a familiei Golopenția, cum s-a alcătuit ea?
S.G.: Marea păstrătoare a fost mama. A refuzat ani de zile să elibereze boxa de lemne în care  se aflau, în lăzi de stejar ale Institutului Central de Statistică, hârtiile tatei. A păstrat neatinse cusăturile femeilor de la est de Bug și, la fel, culegerile ei de teren. Când a murit, am adus acasă în Drumul Taberei avuția de documente și cusături. Pe când scoteam de la subsol lăzile tatei, ajutată de un grup de prieteni, un fost ofițer de securitate, care locuia în bloc, ne-a spus: „Fiți atenți, s-ar putea ca în lăzi să fie bombe”.
 
Dar atât tata cât și mama și-au păstrat hârtiile cu grijă. Sperau, fiecare, în ani de răgaz în care să poată duce la bun sfârșit lucrările începute. La fel am făcut și noi, soțul meu și cu mine. Când am decis plecarea, un lucru mi-a fost clar: nu puteam pleca fără manuscrisele părinților. Noi trăiam, la nevoie ne puteam reface măcar în parte proiectele. Dar lor nu le rămăsese decât vocea din hârtii. Așa că am început marea aventură a expedierii în America a manuscriselor, fotografiilor, scrisorilor. La capătul firului, ca adresant, se afla fratele meu, care locuia pe atunci la Ithaca, N.Y. M-am sfătuit cu Mihai Pop, vechi prieten monografist al tatei și al mamei. El îndruma spre mine tineri  americani veniți la specializare  etnologică în România. Îi priveam în ochi și, în măsura în care îmi inspirau încredere, îi rugam să mă ajute preluând și expediind către Dan Golopenția, la Ithaca, pachetele pe care le pregătisem. Luni de zile am făcut pachete, notându-mi sumar conținutul lor.  Cum lucrurile înaintau totuși încet, de la un punct, am început să duc atașatului cultural (îl cunoșteam, fiind soțul unei lingviste venite la studii în cadrul Centrului de cercetări fonetice și dialectale unde lucram), la sediul din strada Batiștei, pachete adresate fratelui meu. Mihai Pop mă însoțea la dus, luam taxiul, ajungeam în Batiștei, predam pachetele și ieșeam, de data asta singură, încercând să imaginez răspunsuri la eventualele întrebări, dacă aș fi fost oprită. Nu s-a întâmplat. Dar, într-o zi, mergând ca de obicei în strada Batiștei, am văzut un teanc de pachete netrimise, adresate fratelui meu, care se aflau în anticamera atașatului cultural, în fața secretarei. M-am repliat pe studenți.
 
D.J.: Ai revenit în țară după 1989 și ai mers la arhivele  SRI . Spui în prefața la ultima carte apărută sub semnătura ta, cea consacrată etnomuzicologului C. Brăiloiu:  „M-am concentrat  asupra documentelor rămase  necunoscute privind suprimarea de către regimul comunist a generației interbelice din România.”  Ce din viitorul mai bun al României a distrus regimul comunist nimicind astfel generația interbelică?
S.G.: Generația interbelică a fost o generație cu încredere în viitorul României și cu o capacitate sănătoasă  de rezistență la greu în numele acestei încrederi. Nimicind-o, făcând-o uitată, regimul comunist i-a limitat drastic impactul și a eliminat-o ca model. Dar impactul poate fi reactivat dacă îi publicăm, iar modelul — a acționa din plin în cadrul prezent care ne este dat (cel internațional în ultima parte a vieții lui Constantin Brăiloiu) — este unul general și rămâne, ca atare, valabil.

 
D.J.: Asta este și convingerea mea. Ultima carte (de astă dată, precizez pentru cititori, vorbesc de titlul volumului de aproape o mie de pagini care adună declarațiile în anchetă ale lui Anton Golopenția),  ca și cele patru masive volume ale Rapsodiei epistolare, dar și ultimul volum, cel dedicat lui Constantin Brăiloiu, alcătuite toate din texte datorate nemijlocit protagoniștilor epocii, au o importanță depășind mult interesul, și el admirabil, al  devotamentului filial. Vreau să explic: perioada interbelică a dobândit, în conștiința noastră „post-decembristă, o imagine care se sprijină pe doi piloni: 1.contestata și atât de creativa  „școală” din jurul lui Nae Ionescu,  dreapta românească, cu Eliade, Noica, Cioran, Vulcănescu, Gyr, Crainic, Vintilă Horia, etc., editată în ultimii 25 de ani, 2. scriitorii de la „Sburătorul”, și ei acoperiți prin munca altei instituții alcătuite dintr-o persoană, Gabriela Omăt, editoarea faimoaselor Agende lovinesciene, păstrate de altă fiică devotată,Monica Lovinescu.  Tu și Zoltán Rostás, alt om- institut, acoperiți faimoasa și necunoscuta înainte de voi  „Școală Gusti”. Cum se raportează ea la celelalte două, cum se raportau în epocă?
S.G.: Fără a intra în detalii, e clar că cele două grupări intelectuale de care vorbești urmăreau în mod binevenit stimularea realizării de sine, respectiv a modernizării culturii românești. Problema pe care a ridicat-o Dimitrie Gusti era aceea a stimulării consensului social, care să asigure depășirea greutăților prin care trecea atunci România, de către o generație pe care a dorit-o informată cu privire la situația reală a țării și decisă să contribuie la îmbunătățirea ei. Cercetarea monografică, echipele regale studențești, reformele pe care le-a propus ca ministru al Instrucției, Cultelor și Artelor au urmărit, toate, definirea unor scopuri realiste și formative pentru tineretul românesc al epocii, fie el cărturăresc, sau înrolat în activități practice.

D.J.: Există și alte grupări, școli, care ar completa imaginea?
S.G.: Mă gândesc la Institutul Social Banat–Crișana, condus de Cornel Grofșorean la Timișoara, sau la grupul de la Chișinău animat de P. Ștefănucă. Chiar dacă alăturate Școlii de la București, ele au dezvoltat o problematică proprie care rămâne încă puțin cunoscută publicului larg românesc. E insuficient cunoscută activitatea asociației clujene „Extensiunea universitară” și a Școlii de sociologie de la Cluj, ambele conduse de Virgil Bărbat.

D.J.: Spui undeva că istoria orală și corespondența se completează reciproc. Poți argumenta aici în ce fel și de ce e nevoie de amândouă?
S.G.: Istoria orală ne pune la dispoziție documente rezultate din lenta sedimentare și reorganizare a evenimentelor în memoria unor indivizi care le-au trăit, le-au gândit și discutat cu alții, pe scurt, le-au interpretat conștient sau mai puțin conștient de-a lungul vieților lor, până la întâlnirea cu cercetătorul. Ceea ce se spune în istoria orală are, de la început și prin definiție, o destinație publică. În mod în mare măsură diferit, în corespondență, destinatarul este un individ apropiat (sau un grup de prieteni care își trec unul altuia scrisorile). Scrisoarea e redactată de obicei la o distanță mică față de evenimente, coconul interpretativ care înconjoară prezentarea acestora este infinit mai redus decât în istoria orală. În plus, în corespondență, evenimentele prezentate sunt supuse cenzurii accentuate a destinatarului, care le cunoaște direct, dacă nu în detaliu, cel puțin în mare, ceea ce nu e cazul în istoria orală, unde un interval temporal de multe ori important se interpune între eveniment și povestirea lui de către informator în beneficiul cercetătorului. Pe scurt, corespondența este încă în eveniment, istoria orală îi este definitiv exterioară. Amândouă sunt însă necesare. Am vorbit, în volumul Intermemoria, despre combinatoria diferitelor memorii care încheagă o comunitate. Prin corespondență ne apropiem, atât cât se poate (mai mult, oricum, decât prin jurnale sau însemnări), de faptul brut. Prin istoria orală vedem cum a lucrat memoria acestui fapt în mintea informatorilor, cum a fost el problematizat, cum îl putem racorda la prezentul culegerii.

D.J.: Fiecare din cărțile tale scoate din uitare nu doar un  un personaj benefic pentru cultura română ci și uman extraordinar. Constantin Brăiloiu este unul. Dar Harry Brauner este altul. Dar sunt o mulțime.  Rapsodia epistolară și Ultima carte o dovedesc. Care ți-a fost mai aproape de suflet? Care este cel mai interesant, după tine?
S.G.: Nu pot ierarhiza. Am scris despre mulți intelectuali care m-au impresionat și prin ceea ce au produs și prin modul în care au înțeles să-și trăiască viața. Mă gândesc la Petre Ștefănucă, mort la 36 de ani, în închisoare, pentru care o serie dintre instituțiile bune ale satului românesc se cereau generalizate. El pornea de la formele de întrajutorare în satele din Basarabia și se întreba ce și cât din ele ar putea fi transpus în viața urbană. O am în minte pe Christina Avghi Galitzi, pe care am cunoscut-o. După ce a studiat începuturile emigrației românești în Statele Unite, publicând un volum, apărut la Columbia University Press în 1929 și republicat în America în anii 1960 (noi nu dispunem încă de traducerea lui în limba română), Christina Galitzi a plecat (ca asistent universitar) în America Latină, care era pe atunci în fruntea acțiunilor de asistență socială, chiar în raport cu ce se întâmpla în S.U.A. A revenit apoi în România, a fost secretara Reginei Maria, a predat la Școala de Asistență Socială, a funcționat ca Secretar general al celui de al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie care urma să aibă loc la București în 1939, intrând apoi în conul de umbră care s-a întins asupra sociologiei românești interbelice. În perioada aceea, în 1956, Christina Galitzi s-a oferit să mă ajute în alegerea facultății la care să mă înscriu. Aveam diplomă de merit și puteam intra, fără concurs, unde voiam. Timp de o primăvară și o vară, în camera care le servea, ei și soțului ei, generalul Brătescu, drept sufragerie, bibliotecă și dormitor, Christina Galitzi mi-a vorbit, în engleză, despre Roosevelt și New Deal, încercând să-mi treacă o experiență a ei din tinerețe pe care nu se știa dacă o voi putea folosi vreodată. În ultima clipă, am optat totuși pentru română, iar nu pentru engleză. I-am păstrat însă o amintire caldă acestui om care încerca să viseze pentru mine lucruri de învățat și perspective largi.

D.J. Revenind la  găsirea de documente de arhivă, s-ar zice că nu faci decât asta și că ai dezvoltat un fler, un al șaselea simț. Ai găsit documente la Casa Românească de la Paris, ai găsit documente la Hoover Institution. Ai găsit până și în vraiștea arhivistică de la noi documentele Institutului de statistică pe care-l conducea înainte de arestare Anton Golopenția.  Povestește te rog despre aceste spectaculoase descoperiri ale tale.
S.G.: De documentele de la Casa Românească din Paris, mai exact de existența unui „geamantan Brăiloiu”, am aflat de la buna mea prietenă Ruxandra Gutu Pelazza. Parcurgând corespondența lui Constantin Brăiloiu cu fostul director al Institutului Central de Statistică, Sabin Manuila, care emigrase în America, mi-a venit ideea să merg pe urmele ei și la Hoover Institution for War, Revolution and Peace, unde știam că fuseseră depuse, după moarte, hârtiile lui Manuila. Am cerut și obținut un grant de o lună care mi-a permis să fac cercetările necesare. După datoria de a merge pe urmele tatei spre a vedea ce i se întâmplase în închisoare (lucrul în Arhivele SRI nu mi-a elucidat, însă, ultimele aproximativ patru luni de detenție, care rămân o necunoscută) și deci după publicarea volumului de declarații în anchetă ale lui Anton Golopenția, intitulat Ultima carte, mi s-a impus misiunea de a recupera lucrările lui de statistică rămase necunoscute. Forțat să demisioneze la 7 septembrie 1948, Anton Golopenția revenise a doua zi să le ridice dar nu a fusese lăsat să intre în Institut de către portar. Mi-am făcut deci obiceiul, după publicarea volumului Ultima carte, de a merge regulat la Direcția Națională (ulterior Institutul Național) de Statistică cerând să mi se permită accesul la manuscrisele lui A.G. S-au succedat ani și directori până când, în 2002, domnul Aurel Camara, căruia îi rămân recunoscătoare, m-a îndemnat să merg eu însămi în Arhivă spre a mă convinge de inexistența a ce caut. Așa am făcut, era o toamnă rece, Arhiva ocupa ultimul etaj al clădirii uriașe din fața Casei Poporului, lucram cu geamurile deschise. Lucram e un fel de a spune. Arhiva nefiind catalogată pe atunci, înaintam încet de la un raft la altul și citeam la rând titlurile documentelor. Au trecut, dacă-mi amintesc bine, trei zile. În ultima zi am ajuns la ultimul raft și, ridicând privirea, am văzut, undeva foarte sus, un grupaj de dosare pe care scria mare „G”. Am știut pe loc ce conțineau, am luat o scară și, puțin sportivă cum sunt, m-am cățărat cu o siguranță care nu mă mira, până la ele. Erau hârtiile personale ale lui Anton Golopenția. O parte din ele au intrat în cele două volume intitulate Românii de la est de Bug  pe care le-am editat și publicat la scurtă vreme după aceea, în 2005. O altă parte, pe care am xeroxat-o, urma să fie publicată ulterior. Anul acesta, lucrând la editarea postumelor lui A. Golopenția (menite să ocupe volumele III și următoare ale seriei A.G., Opere complete), am revenit la Institutul Național de Statistică spre a verifica și întregi documentația. Dar, între timp, arhiva a fost pusă la punct și aproximativ jumătate din fondul Anton Golopenția recuperat de mine în anul 2002 a fost dispersat. Nu am reușit încă să-i dau de urmă. Dispariția e  o figură recurentă în cazul tatălui meu: a dispărut de la Biblioteca Academiei, unde plecase să citească de dimineața până seara, cum obișnuia, în răstimpul de șomaj septembrie 1948–ianuarie 1950; dispare din evidențele S.R.I. în ultimele patru luni dinainte de internarea la spitalul închisorii Văcărești unde moare la 9 septembrie 1951; dispare de la Morgă unde, înștiințată de un necunoscut, mama îl identificase și revenise cu cele necesare pentru îngropare; dispare, în sfârșit, pe jumătate, din arhiva Institutului Național de Statistică. Dar sper că această din urmă dispariție e doar temporară și că bunăvoința cu care am fost primită la INS mă va ajuta să regăsesc spre publicare lucrările rămase inedite ale lui Anton Golopenția.
D.J. Ești pe lista mea foarte scurtă din alte pricini decât cea enunțată de prietenul nostru comun, specialistul numărul  1 în școala Gusti, Zoltán Rostás (el este cel care spune că tu nu ești un cercetător, ești un institut de cercetări), fiindcă ai analizat, organizat, editat, scos din arhive, scris,  adnotat, copiat mii și mii de pagini de documente. Iată motivul meu: puținele tale scrieri personale, mărturii, amintiri, confesiuni, eseuri subiective dovedesc un talent literar ieșit din comun, un dar al formulei succinte, eficiente, emoționante și totuși rezervate, pentru care te-ar admira orice prozator. Ai resimțit vreodată ca pe un sacrificiu faptul că te-ai consacrat aproape exclusiv acestei munci benedictine?
 
 S.G.: În mod probabil nerealist, continui să sper că va veni și clipa mea, în care voi scrie, fără să verific la nesfârșit, întâmplări de gând și faptă ale vieții mele. Pe unele le-am povestit de altfel, în Mitul pagubei, Cartea plecării, Vămile grave, America America, Emigranții Carter sau în puzderia de eseuri răspândite prin publicații din țară în ultimii ani, care-și așteaptă regruparea într-un volum.
D.J.:  Și interesele tale științifice au parcă ceva din imaginația și harul unei naturi mai degrabă artistice: limbi dispărute, limbi periclitate, emigrația, cultura populară, numărătorile de copii, nici nu știam ce sunt astea, până n-am făcut legătura cu comptinele franțuzești… Cum s-a făcut trecerea de la tragedia familiei tale și a întregii culturi românești interbelice, la preocupările acestea atât de delicate, aparent frivole, ca să zic așa?…
S.G.: Am început scriind texte de lingvistică sau folclor, etnologie. Cele dintâi erau o încercare de a trăi în România o viață de gând echivalentă cu cea a colegilor din străinătate pe care îi citeam. Ultimele prelungeau în anii 1960 și 1970 căutări ale monografiștilor gustieni, nu atât conștient, cât pornind de la povestiri de teren ale mamei, lecturi pe apucate din „Sociologie românească”, ieșiri pe teren alături de Ovidiu Bârlea sau Mihai Pop în sate românești din Banat și mai cu seamă din Maramureș, sau convorbiri cu Mihai Pop, Christina Galitzi, H.H. Stahl. Semiotica a marcat o lărgire considerabilă a preocupărilor, m-am orientat spre literatură, teatru în special, acte de vorbire și instituții de limbaj, am scris despre tăcere, mâini negative, intermemorie, descântat, porecle, nume de restaurante pariziene, indicații scenice, impromptu. Din dorul de satul românesc s-a născut activitatea de teren printre franco-americanii din Noua Anglie, sau printre macedoromânii din Woonsocket. Sub presiunea actualității, am ajuns firește la româna migranților, la limbile periclitate, la româna vorbită în diferite părți ale lumii. „Artistic”, dacă vrei, e modul strict personal de a-mi defini subiectele de interes în funcție de ce mă izbea în viață, convocând abia într-o a doua mișcare disciplina sau conceptele care să-mi permită o abordare atentă.

D.J. : Ce sunt „mâinile negative”?
S.G. : Cum se vede pe coperta cărții Chemarea mâinilor negative, mâinile negative sunt mâini omenești (de bărbați, femei sau copii, cu toate degetele sau cu degete lipsă ori îndoite), demarcate prin culoare, așezate pe peretele de stâncă al grotelor paleolitice magdaleniene din Europa sud-atlantică, aproape de intrare, acolo unde se aude zgomotul valurilor și lumina soarelui alternează cu umbra. Dau aceste detalii întrucât, pentru interpretarea pe care am propus-o, care reia și radicalizează interpretarea scriitoarei Marguerite Duras, ele își au importanța lor. Pentru mine, mâinile negative marchează deschiderea comunicativă indefinită a individului uman într-un moment în care nu dispune de cuvinte pentru a exprima chemarea adresată unor semeni absenți (viitori) dar se înregimentează obscur în zarva și zvonul nelămurit înconjurător al apei care se izbește de stânci sau în mișcarea luminii pe care o vede jucând în fața ochilor. Spunând cele de mai sus mă depărtez firește de etnologi, care au vorbit de mâinile negative ca specificând numărul dorit de animale vânate sau numărul celor bolnavi de degerături și retrași spre vindecare în peșteri-spitale.

D.J. :Unele dintre textele tale, scrise și editate după toată știința editării, intimidează la prima vedere prin ariditatea tehnică, părând să se adreseze exclusiv specialiștilor. Dacă-ți faci curaj, vezi că nu-i așa. Există o miză a lor și dincolo de interesul strict științific?
S.G.: Ultima carte și Rapsodia epistolară sunt, după mine, echivalentul unor romane fluviu sau scenarii de film. Acum câteva zile, un librar din Sighet cu care corespondez pe internet îmi scria de altfel, propunându-mi să fac un scenariu pornind de la A. Golopenția, Ultima carte. Românii de la est de Bug e povestea unei echipe de tineri care a cunoscut, înainte de întreaga Românie, viața așa cum era trăită în Uniunea Sovietică. Cartea despre Brăiloiu e povestea unui om care, nemaiputând să lucreze în satele românești, a ales, acolo unde fusese adus de destin, adică în Elveția, să lucreze la nivelul culturilor tradiționale de pe întregul glob. Am armat aceste cărți cu note și comentarii pentru ca cei care doresc detalii suplimentare să aibă un punct de plecare solid și pentru ca ele să reziste în timp, aidoma publicațiilor de acest fel din Franța, Anglia sau America. Dar pentru mine nu interesul strict științific le dă însemnătatea reală, ci intensitatea trăită a durerii, a prieteniei și, mai cu seamă, a căutării unei soluții, fie și de moment, pentru a nu trăi pasiv experiențele limită la care le-au fost supuși nu o dată autorii sau protagoniștii.

D.J. : Am pus întrebarea aceasta, fiindcă citind eseul despre comptine, de exemplu, care se regăsesc aproape peste tot, nu doar în Europa și America, analiza lor etno-antropoligică, mi s-a părut că le-ar putea folosi celor care studiază bolile vorbirii, autismul. Ce crezi?
S.G.: M-am îndreptat spre pragmatică, încă din anii 1970, tocmai pentru a studia relația dintre vorbitori și vorbirea lor. Articolul despre numărătorile de copii a fost, pe anumite planuri, deschizător de drum. Despre bolile vorbirii, despre moartea limbii în cei aflați departe de țara lor, într-un peisaj lingvistic opac, am scris vorbind despre exil. Iar despre autism am scris, în treacăt, subiectul e vast și cercetarea lui încă insuficientă, într-un studiu dedicat lui Matei Călinescu intitulat Rereading Rereading.

D.J.: Dragă Sanda Golopenția, s-a reproșat gustienilor, monografiștilor, faptul că au lucrat sub conducerea maestrului lor în condițiile dictaturii regale a lui Carol al II-lea și apoi în Transnistria sub regimul lui Antonescu. Ce ai răspunde acestor reproșuri?
S.G.:Doar atât: că departe de a se pierde cu firea sau de a se retrage în turnul de fildeș, ori în visul indefinit decalat al infinitei modernizări, au încercat să afle ce se petrece în satul (ulterior și în orașul) românesc și să aducă la cunoștința celor în măsură să ia hotărâri situația reală de la care trebuiau pornite măsuri.

D.J. : Cred că despre viața voastră în America, sarcinile s-au distribuit destul de bine, așa încât  vorbește suficient dl Constantin Eretescu în cele trei masive volume de Jurnal de exil. Turnul de veghe, publicate în ultimii ani la Vremea. Ești acolo personajul principal: mergeți la conferințe, scrieți articole, predați la universitate,  frecventați sălile de concerte. Tu ai însă o superbă metaforă cu care aș vrea să încheiem, despre un râu care traversează oceanul fără să se amestece cu el. Povestește-mi cum e posibil asta.
S.G.:Unele lucruri nu se pot spune la fel de clar de două ori. Așa încât transcriu un pasaj din Emigranții Carter care reia povestea fluviului zeu Alfeu, îndrăgostit de nimfa Aretuza, și urmărind-o, pe sub mare, până la insula din Sicilia, de lângă Siracuza, unde se refugiase: „Fluviul Alfeu, spune legenda, curge prin Marea Mediterană și iese pe uscat, pe o insulă, nu departe de Siracuza. Roger Caillois și-a asemuit revenirea la obiectele-zâne ale copilăriei, la lumea naturii și, îndeosebi, a pietrelor, după treizeci de ani petrecuți în universul cărților și al disputelor livrești cu fluviul cel încăpățânat. Pentru mine, fluviul acesta încordat funcționează ca emblemă a exilului fără adaptări excesive. S-a îndârjit să rămână compact, în mișcare, să nu se „dizolve” în valuri. Se va fi sărat câtva, pe parcurs. Dar ajuns pe malul celălalt, Alfeu curge încă și se va înmormânta în cele din urmă pierzîndu-se în pământ, iar nu în apă, cum ar fi putut să fie. Cerbicie acvatică de care mă bucur ca de un talisman. / Întoarcere din exil în care cred.”
 
D.J:Se potrivește asta cu ce aflu, stupefiată, tot din jurnalul de care am vorbit mai sus. Tu ești în America de 36 de ani și nu ai cerut cetățenie americană! Nici nu-mi vine să încheiem, Sanda, și va trebui totuși s-o fac. Cu întrebarea asta: ce calități prețuiești tu cel mai mult la un om și la care dintre cărțile tale ții cel mai mult?
S.G. :Îmi plac oamenii simpli, în mers, gustând bucuriile mici ale zilelor, cu dragoste pentru țara în care s-au născut și pentru oamenii ei, capabili de rezistență la greu. Țin cel mai mult de fiecare dată la cartea pe care o am în lucru. Pe linia cărților editate, A. Golopenția, Ultima carte și Ștefania Golopenția, Sporul vieții au fost deschizătoare de drum și, la fel, dintre cărțile proprii de interes mai larg, Cartea plecării.
D.J. Mulțumesc de multe, multe ori.

Despre Doina Jela
Născută pe 1 martie 1951 în localitatea Vadu (județul Constanța), Doina Jela este jurnalistă, editoare, traducătoare si scriitoare. A coordonat colectiile „Procesul comunismului” de la Editura Humanitas si „Actual” de la Curtea Veche Publishing. A fondat Asociatia Ziaristilor Independenti din Romania, filiala romaneasca a Asociatiei Jurnalistilor Europeni cu sediul la Bruxelles (AEJ) - din care s-a retras în decembrie 2020. A contribuit la numeroase volume colective: Vinzatorul de enigme (1993), Analele Sighet (1997, 1998, 1999, 2001, 2002), Cum era? Cam asa... (2006), Cartea cu bunici (2007), Razboiul de 30 de zile (2007). Dintre volumele publicate mentionam: Cazul Nichita Dumitru. Incercare de reconstituire a unui proces comunist (1995), Aceasta dragoste care ne leaga. Reconstituirea unui asasinat (1998, 2004), Drumul Damascului. Spovedania unui fost tortionar (1999, 2002; carte ecranizata de Lucian Pintilie in Dupa-amiaza unui tortionar, 2001), Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste (2001), Afacerea Meditatia Transcendentala (in colab. cu Catalin Strat si Mihai Albu, 2004), Ungaria 1956: revolta mintilor si sfirsitul mitului comunist (coord. in colab. cu Vladimir Tismaneanu, 2006), O suta de zile cu Monica Lovinescu (2008). La Editura Polirom a publicat Telejurnalul de noapte (1997; ed. a II-a, Vremea, 2005); Vila Margareta (2015) și Efectul fluturelui (2018)"
 
Citește și:

#citeșteDobrogea: La mulți ani, Doina Jela! Un gând bun de-acasă, la o aniversare specială
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii