Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
17:30 20 09 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

In Memoriam profesorul Constantin Bușe (27 septembrie 1939 - 15 decembrie 2019) (document)

ro

20 Dec, 2019 00:00 974 Marime text

Ne-a părăsit în urmă cu câteva zile - ieri, 19 decembrie, a fost înhumat într-un loc de veci din capitală - profesorul universitar Constantin Bușe, membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România, fost prorector (1990-2004) al Universității din București, Doctor Honoris Causa al Universității „Ovidius” din Constanța. Prin dispariția sa, Istoriografia noastră este văduvită de una dintre cele mai remarcabile personalități din ultima jumătate de secol, întruchipare a profesionalismului și onestității în cercetarea și scrisul istoric, a colegialității pure și devoțiunii pentru meseria de dascăl și slujitor al lui Clio.
 
În septembrie trecut, un grup de apropiați avea să sărbătorească – la Muzeul Vrancei din Focșani – marcarea împliniri a opt decenii de viață, iar la puțin timp avea să iasă de sub tipar volumul IX al Studiilor de istorie, dedicat ilustrului reprezentant al mediului universitar și al scrisului istoric de azi: In Honorem Professoris Constantin Bușe Octogenarii /872 pp./.
 
Din păcate, timpul n-a mai avut răbdare, sufletul profesorului Bușe s-a înălțat pe Tărâmul Celălalt, acolo unde are a se întâlni cu bunul său prieten Mircea N. Popa (de baștină din Mangalia), cu Gheorghe Buzatu, cu Gheorghe Dumitrașcu, cu recent dispărutul nonagenar Nichita Adăniloaie (1 mai 1927-5 decembrie 2019), cu alți confrați întru slujirea, pe Pământ, a lui Clio...
Facem apel, întru cinstirea memoriei sale, la câteva fragmente din materialul de deschidere al volumului arătat mai sus.
 
xxxxxxx
 
«Anul 1939 este, în planul semnelor cerești, unul fast pentru Istoriografia română – în urmă cu opt decenii s-au ivit pe lume mai mulți Seniori ai Musei Clio (unii trecuți, din păcate prea devreme, în Tărâmul Umbrelor) – între care, Gelu Neamțu (n. 1 martie  /+ 1 martie 2017/), Simion Retegan (n. 16 martie), Răzvan Theodorescu (n. 22 mai), Gheorghe Buzatu (n. 6 iunie /+ 20 mai 2013/), Luchian I. Deaconu (n. 7 iunie), Gheorghe Dumitrașcu (n. 25 septembrie /+ 17 ianuarie 2017/), Constantin Bușe (n. 27 septembrie), Aurel Pentelescu (n. 28 noiembrie), Nicolae Edroiu (n. 7 decembrie /+ 10 ianuarie 2018).
 
Ne vom referi, în rândurile de față, la profesorul Constantin Bușe, care – lucru arhi/re/cunoscut în lumea științifică de azi – era/este nu doar un simplu cadru didactic și cercetător dintre cei mai proeminenți în Istoriografia noastră din a doua jumătate a veacului trecut, ci un respectabil m e n t o r pentru zeci și zeci de absolvenți, mulți dintre ei devenind nume notorii în branșă (precum, de exemplu, doi proaspeți septuagenari de azi: Ionel Cândea și Horia Dumitrescu), pentru care numeroșii discipulis le era – și le este – mai mult decât un iubit magister.
 
Consistența activității științifice profesorului Constantin Bușe, materializată în numeroase cărți și sute de studii și articole, i-a fost validată prin cooptarea sa în înalte foruri de recunoaștere academică națională – membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România Aceeași vizibilitate științifică, plus cea managerială (mentorul a fost ani de zile prorector al Universității din București și director al unui centru de cercetare istorică) au stat la baza fundamentării acordării a onorantului (și pentru emițător) titlu de Cetățean de Onoare – din partea municipiului Focșani, lui Constantin Bușe (nota bene – și absolvent al Liceului „Unirea”).  
 

Domniei sale i-au fost dedicate, de asemenea, în ultimele două decenii – de către discipoli, prieteni și colegi – patru volume de testimonii și studii în semn de apreciere pentru aportul la dezvoltarea științei și învățământului istoric contemporan, a recunoașterii locului său în ansamblul culturii române de azi.
 
Ele sunt:
● [Constantin Hlihor (coord.)], Structuri politice în secolul XX [Pe supracop. I:  O viață închinată istoriei Constantin Bușe]. [Coordonatorul ediției...] (Universitatea București. Centrul pentru Studiul Istoriei Secolului XX), Editura Curtea Veche, București, 2000 /568 pp. + 16 pp. foto/.
● Horia Dumitrescu (coord.), Omagiu istoricului Constantin Bușe (Muzeul Vrancei. Colecția O viață pentru istorie), Editura Pallas, Focșani, 2004 /822 pp./.
● Constantin Hlihor (coord.), Relații internaționale și studii de istorie. Omagiu profesorului Constantin Bușe, Editura Universității din București, București, 2009 /532 pp./.
● „Studii slătinene”. Omagiu profesorului Constantin Bușe. Colectiv de redacție: Ion Ivașcu – coordonator, Cristian Angelescu, Bogdan Bădițoiu, Dan Bodea, Cosmin Popa, VIII, vol. XV, nr. 2, 2014 /462 pp./.
În cele patru impozante volume, se regăsesc 186 de semnatari (covârșitoarea majoritate sunt trudnici pe ogorul Musei Clio) – cu șase prezențe: 1 istoric, cu patru prezențe: 6 istorici, cu trei prezențe: 15 istorici, cu două prezențe: 28 de istorici.
 
Dan Berindei: „Pe Constantin Bușe mi-l amintesc de aproape o jumătate de secol și timpul îmi dă dreptul la o apreciere de ansamblu a unui om deosebit tocmai prin capacitatea, însușirile sale și mai ales demna sa modestie. El face parte dintr-un lot de tineri înzestrați, care s-au putut forma în timpuri grele pentru valori și intelectuali și în parte s-au putut afirma atât cât vremurile le-au îngăduit-o. Constantin Bușe s-a singularizat nu numai prin aspectul său fizic, eminescian, dar și prin atitudinea sa rezervată și prin preocupări. L-au atras istoria modernă și mai ales cea contemporană, dar aceasta din urmă în dimensiunile ei universale, ceea ce în vremea începuturilor sale cam nu se purta. Dar calm și sigur de el, n-a șovăit și și-a croit drum într-un domeniu până atunci ignorat de istoricii români, cel al Americii Latine și al Pacificului. Contribuțiile sale sunt remarcabile în această direcție și ele au o însemnătate națională, deoarece ele semnifică prezența istoriografiei românești acolo unde nu se mai manifestase.
 
Gheorghe Buzatu: „Ce ar mai fi de spus – mă întreb și vă întreb – despre Profesorul Constantin Bușe de atunci (din anul 1999, la împlinirea a șaizeci de ani – n.n.)? Netăgăduit, cu trecerea vremii, Profesorul a rămas același, deși totul s-a schimbat, mai ales că în răstimp, Profesorul și-a încheiat în chip strălucit cele trei mandate de prorector al celei dintâi universități a țării, a supervizat și coordonat nașterea și afirmarea unor noi generații de tineri istorici și, mai presus de orice, și-a îmbogățit substanțial lista contribuțiilor științifice valorificate cu remarcabile titluri de sinteze și studii, elaborate în cadrul ori sub egida prestigiosului Centru de Studii Euro-Atlantice din București, pe care l-a fondat și-l conduce din 1996.
 
În context, reamintesc cititorului că Profesorul Constantin Bușe este un istoric beneficiind de operă, care, recomandându-se, îl recomandă cu deosebit succes, de vreme ce acoperă cu predilecție domeniile istoriei moderne și contemporane naționale și universale, din care se desprind oricând 11 volume de autor, peste 200 studii de specialitate, numeroase colaborări la diverse volume, manuale și cursuri universitare, ediții de documente, manuale școlare și aproximativ o sută de comunicări în cadrul unor importante manifestări științifice interne și internaționale, dar în primul rând, congrese mondiale ale istoricilor. Sobru și pretențios cu sine, deopotrivă cu toți ceilalți, deosebit de informat și de inspirat, beneficiind de un stil ales și în temeiul unei vaste bibliografii, preocupat oricând și exclusiv de aflarea și comunicarea Adevărului despre trecut și despre prezent, Profesorul Constantin Bușe s-a impus ca un nume de rezonanță în breasla istoricilor români de astăzi, beneficiar al unui statut distinct de conștiință al istoriografiei actuale”.
 
Florin Constantiniu: „Despre viitorul profesor Constantin Bușe, am auzit înainte de a-l cunoaște. Academicianul Andrei Oțetea, care îl avusese student, vorbea despre el în termeni elogioși: «Am încredere în viitorul lui științific» și-a sintetizat magistrul bunele sale impresii despre tânărul discipol. Prognoză împlinită: profesorul Constantin Bușe este astăzi un istoric de mare autoritate științifică, autor al unui lung șir de contribuții de valoare, îndrumătorul și formatorul unui însemnat număr de tineri istorici.
 
În istoriografia română din zilele noastre, devenită – spre paguba ei – un câmp de bătălie, profesorul Constantin Bușe aduce un suflu de profesionalism constructiv, de seninătate în discuții, fie și polemice, de obiectivitate și seriozitate. Din această ținută de istoric și de intelectual autentic, s-a născut, am spune pe tăcute și neștiute, o operă impunătoare, de o mare varietate, mărturie a interesului diversificat al autorului: istorie economică, istorie politică, istorie diplomatică, istorie a ideilor. Și ariile geografice sunt întinse, cuprinzând atât Lumea Veche, cât și Lumea Nouă, cu deosebire America Latină. În cercetarea tuturor acestor teme, profesorul Constantin Bușe aduce o bogată informare documentară, un ascuțit spirit critic, o expunere limpede. Însușiri ce caracterizează pe specialistul de înaltă clasă, ale cărui lucrări devin jaloane pe drumul anchetei istorice și temelie solidă pentru viitoarele investigații”.
 
Ioan Scurtu: „Pe Constantin Bușe l-am cunoscut în anul 1957, când am devenit colegi la Facultatea de Istorie a Universității din București. Imediat după admitere l-am remarcat, datorită staturii sale impozante, părului mare și asemănării frapante cu Eminescu. De altfel, el era deplin conștient de această asemănare și accepta cu plăcere să i se spună «Eminescu».
M-a impresionat la Constantin Bușe extraordinara modestie, niciodată nu făcea caz de cunoștințele sale, nu ținea să iasă în evidență, să pună în umbră pe ceilalți. Era un student conștiincios, meticulos chiar, îi plăcea să citească toată bibliografia indicată, și încă ceva în plus. De aceea, la seminarii venea cu completări interesante, făcute pe un ton firesc, ca și cum numai din întâmplare el știa mai mult decât ni se cerea. Cu toate acestea, era un «nonconformist», și a fost primul dintre noi care a intrat în atenția decanului de atunci, deoarece avea «părul prea mare». La un moment dat, prin anul IV, ca o replică târzie, Constantin Bușe s-a tuns «chilug».
 
Chiar dacă perioada studenției noastre (1957-1962) a fost extrem de agitată din punct de vedere politic, Constantin Bușe a făcut parte dintre cei care au evitat să se «implice», să se facă remarcat pe aceste teren, preferând dezbaterile științifice, argumentul istoric. Nu i-au plăcut nici «politrucii», care erau la mare cinste pe atunci, dar nici cei crescuți cu «doică în casă» și care foloseau diverse pretexte pentru a se sustrage de la corvezi, între care «munca patriotică» de la sfârșitul fiecărui an de studiu, când eram duși să participăm la recoltatul grâului sau să culegem porumb”.
 
Alexandru Zub: „Constantin Bușe se disting prin aleasa lor ținută academică, prin limpezimea expunerii, prin viziunea coerentă asupra epocii, fie că e vorba de secolul XIX sau de perioada contemporană, coincidentă în mare cu secolul XX. Aporiile ultimului secol l-au interesat mereu în subtext și ar putea fi decelate cu folos în cuprinsul cărții. Evoluția ideii europene în România e una din temele pregnante ale volumului, autorul urmărindu-i «preistoria» și faza emergentă, până la izbucnirea ultimei conflagrații mondiale.
 
Poate că studiile de istorie culturală ar merita, la rându-le, să fie repuse în circulație printr-un alt volum. Ne amintim, de exemplu, că la începutul activității în domeniu, autorul a examinat proza politică a lui Eminescu, atunci când un asemenea lucru nu era deloc la îndemâna unui istoric. S-a ocupat, la fel, de istoriografia celui de al doilea război mondial și de cercetarea perioadei contemporane în ansamblu”.
 
 
În fața acestor testimonii, vorbele în continuare devin, prin urmare, de prisos. Pe profesorul Bușe îl caracterizează, cum se vede, faptele – îndeobște /re/cunoscute –, astfel încât, la acest ceas aniversar, o reamintire pentru generațiile mai tinere de slujitori ai lui Clio a unora dintre ele – așa cum le-am consemnat acum zece ani, și mai în urmă –, se constituie nu doar în exprimarea unei statornicii ideatice din partea unui alt discipulus, ci și a permanenței statorniciei și vitalității operelor unui respectat mentor.
 
Astfel, consemnam în septembrie 2009 (în materialul Profesorul Constantin Bușe – omul, istoricul și universitarul, în Constantin Hlihor /coord./, Relații internaționale și studii de istorie. Omagiu profesorului Constantin Bușe, Editura Universității din București, București, 2009, pp. 40-42; precum și – Profesorii Constantin Bușe și Gheorghe Buzatu – reprezentanți de seamă ai istoriografiei românești contemporane, în „Ex Ponto”. Text, imagine, metatext [Constanța], V, nr. 3 (16), iulie-septembrie 2007, pp. 167-174):  
 
„Nici nu-mi vine a crede că profesorul Constantin Bușe împlinește în această toamnă 70 de ani!...
 
S-a născut la 27 septembrie 1939, într-un sat din Gorj (Bibești, comuna Săulești), dar specificul oltenesc nu-i va spune mai nimic, simțindu-se legat existențial doar de Țara Vrancei, de Focșani, unde a absolvit și studiile «medii» la Liceul «Unirea», în 1957, și a păstrat, mai apoi, încontinuu o vie și recunoscătoare amintire dascălilor: «Majoritatea profesorilor pe care i-am avut erau cei cu pregătirea de dinainte de război, aveau câte trei licențe și puteau preda mai multe materii. Îmi aduc aminte de Stelian Constantinescu, căruia îi spuneam Atilla, pentru că era tare sever. Se făcea carte, pe atunci! Și învățam. Aproape 80% dintre noi am urmat studii superioare și ne-am realizat în viață. Avem – rememora la marcarea semicentenarului absolvirii seriei de «uniriști», din 1957, adolescența, profesorul Bușe – și un coleg în Statele Unite, directorul unei companii multinaționale». Proaspătul absolvent, în 1962 (după cinci ani de studii universitare), al Facultății de Istorie din cadrul Universității «Constantin I. Parhon» din Capitală nu va face, însă, un stagiu în învățământul preuniversitar – are șansa de a fi reținut, la absolvire, ca preparator la Catedra de Istorie Universală, tutelată de academicianul Andrei Oțetea, cel care i-a fost mentor și pe care profesorul Bușe l-a avut – și l-a dat – întotdeauna ca un exemplu în slujirea științei istorice: «în anii studenției am beneficiat de știința de carte a unor profesori de excepție, adevărați istorici, chiar mari istorici, adică savanți în disciplina istorie. Printre aceștia – mărturisea el – am fost atras și m-am apropiat cel mai mult, nu fără sfială și uneori cu teamă, și spre bucuria mea am fost acceptat de profesorul Andrei Oțetea».

Sub conducerea acestuia, universitarul bucureștean realizează și susține, în 1971, teza de doctorat Comerțul exterior prin Galați sub regimul de port franc (1837-1883), realizare istoriografică exemplară, ce obține (este publicată în 1975), Premiul «N. Bălcescu» al Academiei; tânărul istoric a confirmat, așadar, încă de la începutul carierei și la cele mai înalte exigențe profesionale încrederea ce i-a fost acordată în slujirea Istoriei (este de observat că teza de doctorat aborda o temă de cercetare în care impactul intromisiunii factorului ideologic era, practic, nul), căreia i se va dărui nu doar cu devotament și pasiune.   
 
Desfășurându-și, fără întrerupere, activitatea la Facultatea de Istorie, domnia sa parcurge toate treptele didactice; din 1990 este profesor (după o «cantonare» mult prea îndelungată la gradul de lector, pe care-l obținuse încă din 1971 – în anii ’80 se restricționase la extrem, cum se știe, promovarea profesională în mediul universitar și în cercetare) și conducător de doctorat, iar din 1996 fondator și mentor al Centrului de Studii Euro-Atlantice de pe lângă Universitatea din București.
 
Activitatea științifică a profesorului Bușe se concretizează, cum bine se știe, într-o relevantă listă de titluri a căror consistență este proprie în fiecare studiu și volum – ultimul dintre ele, lansat în vară, Din istoria relațiilor internaționale. Studii, însumează peste 500 de pagini.
 
Sub semnătura sa, istoriografia contemporană s-a îmbogățit cu monografii, sinteze și culegeri de documente, cu studii și articole care fac din domnia sa, în opinia mea, cel mai de seamă istoric român, din a doua jumătate se secolului trecut, în domeniul cercetării și scrierii istoriei contemporane universale.
 
Plurivalenta tematică a operei sale istorice stă sub semnul rigorii documentare, a pasiunii în cercetare, a seriozității și onestității: «Probitatea profesională și științifică trebuie să stea la baza oricărei întreprinderi de acest fel, ca, de altfel, în orice domeniu de cercetare. Pentru că –  își afirma credința profesorul Bușe în urmă cu peste două decenii –, orice construcție, inclusiv istoriografică, se realizează din părți și componente care trebuie nu numai cunoscute, ci pe cât posibil, întocmite în primul rând de cel care-și propune realizarea ansamblului»; iar consecvența aplicării acestor principii de cercetare se regăsește pe deplin în opera domniei sale. Astfel, până a ajunge să tipărească, în 1984, volumul De la Bolivar la Cardenas – o incursiune tematică în istoria Americii Latine, care face din autorul ei cel mai avizat cunoscător român în domeniu –, profesorul Bușe a publicat, în prealabil, numeroase studii de sine stătătoare (primul dintre ele este din 1978 – Mișcarea de eliberare socială și națională din Nicaragua. 1909-1934), ce aveau să se constituie, unele, în componente ale volumului amintit.
 
Demersul științific în cercetarea istoriei continentului sud-american, ce avea caracter de pionierat în literatura română de specialitate, l-a pus pe scrupulosul discipol – al nu mai puțin rigurosului Oțetea! –, în fața unor chestiuni de abordare metodologică nu lesnicios de rezolvat din partea unei conștiințe profesionale veritabile: «S-ar putea spune, pe baza celor ce se cu-nosc, că există un model de scriere a istoriei Americii Latine? Poate mai multe modele sau, mai degrabă, modalități. Pe sinteze, ceea ce duce la pierderea aspectelor particulare. Pe țări, ceea ce determină neglijarea ansamblului, a trăsăturilor generale, a problematicii comune. S-au încercat și lucrări în care se îmbină tratarea generală cu abordarea concretă, pe zone sau pe țări».
 
Acestor principii metodologice în cercetarea istorică – conceperea de sinteze, pornind de la construcția studiilor tematice, sau, am zice, de caz –, profesorul Bușe le-ea fost remarcabil interpret, însă, încă de la începutul carierei, în anii ’60 – amintita teză de doctorat (premiată, cum am spus, de Academia Română) fiind expresia istoriografică superioară a cercetărilor sale. (Să amintim, în context, că primele studii ale profesorului Bușe au fost scrise în colaborare – cu colegul de Catedră și mult prețuitul său prieten, regretatul Mircea N. Popa, mangaliot prin naștere, Lucrări occidentale despre problema celui de al doilea front în Europa, în 1965; respectiv, cu marele balcanolog, recent dispărut, octogenarul N. Ciachir, Cu privire la tratatul de alianță româno-sârb din 1868; cu același coleg a semnat, în 1967, sinteza Mihail Kogălniceanu, apărută în limba franceză. Primele articole de specialitate, semnate singur, sunt din 1966 – Cu privire la ecoul masacrelor din Siria și Liban din 1860 în Principatele Române, respectiv 1967 – Pe marginea unui manuscris a lui Costache Conachi.)
 
Pe lângă preocupările de cercetare amintite – ele însele noutăți tematice –, profesorul Bușe este și inițiatorul studiilor de specialitate românești circumstanțiate istoriei moderne și contemporane a Imperiului de la Soare Răsare; volumul Japonia –  un secol de istorie. 1853-1945 (în colaborare cu colegul de Catedră, profesorul Zorin Zamfir), apărut în 1990 – rod a unei documentări «de sertar» –, constituie o premieră absolută în istoriografia noastră, o reușită de anvergură europeană (comentată, din păcate, prea puțin de către specialiști – valoroasa carte apăruse în primul an postdecembrist...). Sau, împreună cu N. Dascălu, Diplomație în vreme de război. De la Carta Atlanticului la Carta ONU (2000). La fel, masiva sinteză între Panama și San Francisco. Ameri-ca Latină în lume, apărută în 1991 (răsplătită cu Premiul «A.D. Xenopol» al Academiei Române), se constituie într-o abordare plină de informație inedită și originalitate, ce-l situează pe autor între autenticii specialiști europeni ai istoriei sud-americane; este, și această carte, o bornă în efortul de a aspira la închegarea ansamblului: «Dorința mea este ca, pornind de aici (de la volumul consacrat, în 1984, Americii Latine – n.n.), de la cele ce au mai fost scrise între timp și de la ce sper să mai elaborez, să pot trece, într-un viitor cât mai apropiat, la realizarea unei prime sinteze de istorie a Americii Latine».
 
Cercetarea și publicarea izvoarelor documentare ale istoriei universale contemporane au constituit pentru profesorul Bușe, încă de la începutul carierei științifice, o prioritate, studiul fonduri arhi-vistice din secolul al XlX-lea continuând cu despuierea dosarelor diplomatice, în premieră pentru tematicile de cercetare ale domniei-sale, de la Ministerul Afacerilor Externe – demers metodologic concretizat într-o sumă de volume cu impact deosebit, la vremea apariției lor: Gândirea social-politică despre Unire (1859) (1966), Relații internaționale în acte și documente, vol. I 1917-1939 (1974), vol. II 1939-1945 (1976), vol. III 1945-1982 (1983) – coordonate de profesorul Bușe, alături de alți colegi, constituie și astăzi repere valoroase ale istoriografiei noastre; după cum, la alt etaj al slujirii lui Clio, profesorul Bușe este coautor al volumelor de Istoria universală. Epoca contemporană, vol. I 1918-1939 (1975), vol. II 1939-1945 (1979), Prelegeri de istorie universală contemporană. Țările capitaliste 1945-1976 (1979), respectiv Țările în curs de dezvoltare din Asia, Africa și America Latină (1945-1980) (1981) – ample prelegeri universitare, atât de utile numeroaselor serii de studenți (și, nemărturisit, consultate, cu folos, și în zilele noastre...); Diplomație în vreme de război. De la Carta Atlanticului la Carta ONU (coautor) (2000); ș.a. (de pildă, lucrarea de popularizare Mănăstirea Sinaia, scrisă cu multă acuratețe și talent narativ).   
 
Pentru profesorul Bușe, «Istoria înseamnă omul cu trecerea lui prin veacuri și milenii, înseamnă viața lui, creația lui materială și spirituală, cu lumini și umbre, cu bucurii și nenorociri, cu speranța și strădania pentru mai bine, mai frumos, mai uman. Istoria a fost și este lecția vieții speței umane – își exprima domnia sa, nu demult, credința ce l-a călăuzit în întreaga viață –, cu cât este mai bine cunoscută, cu cât este mai corect înțeleasă, cu atât cei de azi si de mâine vor fi mai mândri de ceea ce au făurit înaintașii, vor ști să ocolească greșelile și ororile trecutului, vor fi mai liberi, mai drepți și mai înțelepți. Pentru mine, a fi istoric înseamnă nu numai să fii urmat studii de specialitate, ci să le fi făcut din și cu pasiune, să mergi dincolo de înțelegerea simplistă a datelor și evenimentelor (subl.n.), să reușești să lași în urmă ceva ce îți aparține prin stăruințe și «eforturi», modul de a aduce propria judecată asupra unor fapte și stări de lucruri, asupra complexității comportamentului unor personalități, a unor grupuri umane aflate în ipostaze, locuri sau realități deosebite pe scara evoluției societății».
 
Beneficiind, în anii ’60-’70, de două stagii de documentare în capitala Franței, profesorul Bușe a avut rara șansă a fi în preajma unor somități ale istoriografiei mondiale – profesorii Dupront, Duroselle, Soboul, Girault, Thobie, Renouvin – «poate, cel mai mare și mai cunoscut specialist în istoria relațiilor internaționale», personalități care au influențat și ele, benefic, formația sa științifică. «Istorie înseamnă altceva decât ceea ce vrea să însemne cuvântul ’istoric’ alăturat în publicații și pe posturile de televiziune unor persoane care nu au prea multă legătură cu istoria, unii dintre acești ’istorici’ neavând studii de specialitate. Pentru că vreau să se rețină – o spune profesorul Bușe atât de răspicat și în consens cu un crez ce l-a călăuzit întreaga viață – că un istoric în adevăratul sens al noțiunii este sau trebuie să fie un savant în ceea ce reprezintă știința istorică». Pentru generațiile de astăzi – obișnuite cu un alt ritm și condiționări ale acumulărilor profesionale (și, deseori, din păcate, și științifice: vezi ușurința căpătării, uneori, în ultima vreme, a unui doctorat în domeniul științific Istorie), ce reduc, nu de puține ori, la derizoriu cercetarea și, mai ales, rezultatele ei –, este cât se poate de pilduitor că pentru profesorul Bușe adagiul horațian Nil sine magno vita labore dedit mortalibus, a constituit farul ce i-a luminat traiectul științific atât de bogat în rezultate – fără mare trudă, viața n-a dat oamenilor nimic...
 
Dimensiunea umană a  profesorului Bușe relevă și ea forța personalității sale – onestitate, profesionalism, căldură sufletească, disponibilități afective de excepție, lipsite de bizantinism, în sprijinirea studenților, întru ajutorarea confraților și călăuzirii tinerilor ale căror cariere sunt tutelate de Clio; membru, din 1990, în Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, președinte, din 2003, al Comisiei de Istorie din cadrul său – trebuie că îi sunt recunoscători zeci și zeci de cadre didactice care au căpătat Gradul Didactic I, și la fel de mulți tineri – ori ceva mai în vârstă –, doctori în Istorie și universitari de diferite grade...
 
Să arătăm, de asemenea, că domnul profesor Constantin Bușe a arătat o propensiune aparte față de simbolurile, aproape mitice, ale culturii și neamului – Eminescu și Iorga. A scris despre Poetul Național (el însuși era apelat chiar, în anii studiilor universitare, Eminescu; prietenii știu de ce!...) mai multe articole, începând din 1967, iar cele opt volume (al noulea se află sub tipar) Nicolae Iorga 1871-1940. Studii și documente, coordonate de domnia sa (împreună cu generosul și împătimitul amitrion de la Vălenii de Munte, dr. Constantin Găucan) vorbesc prin ele însele de modul în care, în zilele noastre, înțelege un istoric român a-l cinsti pe titanul istoriografiei noastre – prin fapte, nu doar prin vorbe festiviste...       
 
Căci Iorga ne veghează de undeva de Sus, și tot așteaptă ca urmașii să se învrednicească a-i dezveli în Capitală o statuie – căci busturi li s-au ridicat, în ultimul timp, în plin centru al Bucureștilor, la tot felul de necredincioși; lui însă, bunului creștin și român, Forței naturii și Titanului – nu. Și mai așteaptă el, europeanul, acolo Undeva, vestea că Universitatea, căreia i-a fost și rector (iar sărbătoritul nostru de astăzi, ani de zile – prorector), s-a onorat pe ea însăși, asumându-și-l, odată «intrați» în Evropa, ca patron tutelar și spiritual – Universitatea «N. Iorga» din București...»
 
Extras din materialul Profesorul Constantin Bușe Octogenarii – testimonii din partea colegilor, prietenilor, discipolilor..., publicat în Constantin Bușe, Ionel Cândea (editori), Studii de istorie (Academia Oamenilor de Știință din România – Secțiunea de științe istorice și arheologice. Muzeul Brăilei „Carol I”), IX: In Honorem Professoris Constantin Bușe Octogenarii, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila, 2019, pp. 1-49.                            
   
În secțiunea Documente puteți vizualiza CV-ul prof. Stoica Lascu

Sursa foto: Ziarul de Vrancea
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii