Atașamentele, iluzia stabilității și fericirii!

Atașamentele sunt, din punctul meu de vedere, cea mai sigură cale de a pierde obiectul spre care le îndreptăm. Ne atașam de oameni, de situații, de obiecte, de trecut/viitor... De ce o facem? Și de ce ne lașam prinși în „tentaculele” interminabile ale limitărilor venite „la pachet” cu atașamentele? Mai întăi să definim atașamentul, în lumina în care doresc să-l așez aici.

Atașamentul înseamnă afecțiune care virează în dependența, linia de demarcație între acestea fiind foarte sensibilă, aproape neglijabilă.


Ne luăm tot felul de obiecte, avem lângă noi tot felul de persoane dragi, am trăit experiențe fericite/dureroase, visăm la un viitor mai luminos.


Toate acestea sunt minunate, fac parte din viață noastră și ne ajuta să ne experiementam în aceasta lume fizică. Numai că nu ne e suficient să iubim toate aceste „ingrediente” ale lumii fizice, ci ajungem să ne atașam de ele, devenind dependenți. Ajungem să credem, de fapt, că toate acestea ne împlinesc, ne identificam cu tot ce avem, uitând că e important mai întăi să fim.


Să luam un exemplu banal: simplul telefon mobil a devenit nu numai un mijloc de comunicare, ci este ceva fară de care nu mai putem trai.


Daca-l uitam acasă într-o zi, e că și când ne-ar lipsi o mana. Acesta este un exemplu, sigur că pot enumera multe astfel de obiecte (televizor, mașină, calculator, etc), care au ajuns să ne înlănțuie, să ne tina captivi într-o cutie de unde doar rareori mai simțim gustul libertății. Noi spunem că avem nevoie de toate acestea și sunt de acord cu asta. Însă nevoia devine repede atașament, atâta vreme cât ajungem să nu mai putem trai fară aceste obiecte și suferim când nu le avem sau când le pierdem, ni se fură, sau se defectează.


 
Citește continuarea pe astrocafe.ro.
 

 
Sursa foto: Pexels