Laurenţiu Mironescu Mulţumesc...

Eu nu am fost, nu sunt... și, bănuiesc, nu am să fiu vreodată o persoană comodă. Vin dintr-o familie răsfățată de soartă. Nu mi-a lipsit niciodată mai nimic. Material, chiar niciodată. Bun, cât am crescut, mi-a lipsit periodic tatăl. Care naviga. Comandant dintotdeauna. Mergea pe mare și aducea lucruri... Pe vremea aia asta era o situație de invidiat. Eram, nu-i așa, invidiat...

Am crescut cu gândul să ajung și eu comandant. Am ajuns, tot la 29 de ani, ca și tatăl meu. Educația informală pe care Navrom-ul o livra ofițerilor era să se impună, să comande, să nu se amestece cu restul echipajului. Așa e peste tot în lume, nu numai la Navrom, viața la bordul navelor nu e democrație, nu e concurs de Mister Ship.... Ai responsabilitatea navei, echipajului, a mărfii, a mării care te-nconjoară... La vapor, ești tartor. La vapor apar lucruri plăcute, rar, și mai puțin plăcute, des... La vapor iei decizii iar lumea trebuie să se conformeze. Nu votezi, nu suni un prieten... Nu îți poți impune deciziile, ești lache. N-am fost lache...

Școala militară, ingredientele ulterioare pe care le toarnă marea în educație nu te fac neapărat simpatic. Nu am fost un om simpatic. În cariera ulterioară, în politică, asta nu-i bine. Dacă era vreunul care spunea prostii pe lângă mine, dacă trebuia să tac din gură, trăiam o mică dramă personală... Chiar dacă anii au trecut și mi-au mai tocit răbdarea... sau, mai bine zis, lipsa ei, n-am devenit vreodată foarte popular... nu că mi-aș fi propus asta. Întotdeauna am fost considerat o persoană cu certe deficiențe sociale. Nu stau la bârfă, nu beau... nu cad răpus de admirație când aud fapte de arme ale marilor politicieni. Nu reușesc să am un reflex regulamentar la telefoane. Sunt o persoană total neamuzantă. Sunt conștient de asta. Asta e. Sunt absolut convins că nimeni, în politică, nu îmi simte lipsa.

Evenimentul din 23 mai, când am fost deposedat de toate realizările mele profesionale de până acum, a fost o piatră de încercare pentru mine. Nu numai pentru mine, de fapt... Toată situația a scos ce-a fost mai bun din prietenii mei, ai noștri. A resuscitat niște prietenii faultate de timp. Am câștigat prieteni pe care nu-i aveam. Oamenii au sărit să ne ajute. Mulți. Telefoane, mesaje, mail-uri de la foarte multă lume. Oameni conștienți că, luând legătura cu mine, pot deveni o săgețică într-un tablou televizat, interpretat, cu degetul arătat... dacă situația o va impune. Eu însumi am trecut prin asta... de la săgețică, am devenit dușmanul de clasă. Big motherfucker...

Revin... am avut și câteva cazuri pe minus... Nesemnificative. Ne e mai bine și unora și altora acum. Ei nu mă mai sună, eu nu-i mai aud.

Sunt surprins și, nu știu cum să vă spun, onorat... pentru că o persoană așa cum mă consider eu, a putut genera atâtea dovezi de solidaritate. Foarte, foarte onorat. Și le mulțumesc tuturor celor care ne-au dat aceste dovezi. Pentru că nu încetează să sosească. Azi, de exemplu, am mai avut parte de una.

Nu știu cum aș putea să răsplătesc energia pozitivă pe care am primit-o. Cred că, deocamdată, ar trebui să le mulțumesc în gând, sau aici, impersonal... Nu de alta, dar telefonul meu are o viață proprie de la o vreme. Și pentru a nu vedea la televizor frânturi convenabil ciuntite din viața telefonului meu, frânturi care să vă transforme în capturatorii statului, nu... dragilor, vă mulțumesc aici. Pentru că ați fost lângă noi, lângă Adriana. Vă mulțumesc, mă emoționez de fiecare dată când mă gândesc la voi, așa ne(mai)pomeniți cum sunteți.

Sursa: Laurentiumironescu.wordpress.com