Ce să mai spui...partea a II-a Laurenţiu Mironescu, postare pe Facebook

Deci... v-am povestit despre tatăl Silviei, plecat dintre noi săptămâna asta... de fapt, înfrânt de români, lăsat să moară fără pic de compasiune.

Astăzi, facem drumul înapoi spre aeroport, Silvia şi cu mine, la care se adaugă şi Alexandra, fiică-mea, să nu mă lase singur la întoarcere... Şi Silvia ne povesteşte întreaga epopee a dispariţiei tatălui, documentată cu dosarul medical şi depoziţiile vecinilor...

"Măi, tata ţinea regim, era foarte disciplinat... nu mânca ce-i făcea rău, a avut nişte polipi în stomac şi, de când i-a scos acum câţiva ani, nu mânca ce-i făcea rău... Şi-l mănâncă-n fund să facă el o excursie la fraţii lui din Moldova unde se găteşte exact cum se gătea şi acum 100 de ani când a copilărit el... bineînţeles că au porcit toţi acolo şi cârnaţi şi omletă nu ştiu de care... i s-a făcut rău sâmbătă seară, dumincă dimineaţă a condus 700 de km spre Constanţa... Duminică spre seară au chemat salvarea pentru prima dată... "Ce-ai, bre... ţi-e rău, eh? Rău... Te doare mâna tataie? Mâna stângă... Nu mă doare... Vedeţi, n-a făcut infarct... Doamnă, aveţi nişte spirt? Îi facem un calmant... Ce calmant, dom'le, nu vedeţi că îi e rău. Mergem la urgenţă"... Tatăl Silviei: nu merg nicăieri că mă omoară ăia acolo... Vedeţi, dacă bolnavul nu vrea să meargă... Îi facem un calmant, că tot asta-i face şi la spital..." Şi i-au făcut. Un calmant. Nu l-au calmat, imaginaţi-vă... Au plecat, i s-a făcut rău şi mai tare... Mama Silviei a mai chemat salvarea o dată. Tot degeaba. Bolnavul n-a vrut să meargă nici de data asta... Cei de pe salvare n-au insistat, dacă bolnavul nu vrea... A treia oară, luni, a fost cu noroc... sau, mă rog. Tatăl Silviei era în pragul delirului, galben ca lămâia, ameninţat de soţie, a cedat să plece la spital. Probabil că, deja, nu mai realiza cu ce e de acord... La spital, ce v-am povestit, un calmant pe care şi l-a comandat singur... "Tata nu prea mai putea vorbi... nu se înţelegea ce spune la telefon... S-au strâns vecinii, au ascultat cu toţii, avem noroc cu o vecină fostă asistentă, a dibuit ea cam ce-ar spune, că e calmant, mama a cumpărat, s-a dus în orele de vizită... a doua zi dimineaţă au sunat-o să o anunţe că a murit tata... fără analize, fără nimic, măi... după cum ştii, noi am aflat de ce a murit după autopsie. Asta în condiţiile în care analizele în 2010 au fost aproape perfecte... Ştii, până acum n-am realizat... ţi-am povestit de Foxy, câinele nostru de 3 kile, 100 de grame..." Mi-a povestit, un breloc de câine... E, pe Foxy a călcat o cumnată... nu pe tot, că-l făcea pilaf, pe o lăbuţă. "Normal, am mers la clinică, să-l rezolvăm pe animal... Acolo, când au văzut, alertă internațională, Foxy avea fractură complicată, drept pentru care am aflat că în Paris sunt doi doctori ultraspecializaţi în probleme osoase la animale mici... unul în concediu, celălalt a venit cu salvarea la altă clinică unde am fost trimişi. Cu Foxy cel avariat. Intră direct în operaţie, îl adorm înainte. Cu morfină, imaginează-ţi. Noi plecăm pe străzi... Îl operează, ne cheamă când se trezeşte fiara... i-au mai făcut morfină, post-operator, să gestioneze durerea, auzi... tot procesul de vindecare a fost urmărit, ne-au sunat... au predat cazul la doctorul nostru care, între timp, fusese şi el ţinut la curent cu starea lăbuţei lui Foxy. Care are 3,100 kg şi e câine. Şi n-a fost lăsat să sufere. În Franţa. Iar tata, a fost lăsat să moară în România... nu pot să spun că a fost lăsat să moară ca un câine, după cum vedeţi, în ţările normale, câinii nu sunt lăsaţi nici măcar să sufere din cauza unei lăbuţe rupte.... Asta am realizat acum... cum a ajuns ţara asta, măi..."

Am avut dreptate cu titlul? Ce să mai spui... Ce dracu' să mai spui... Nimic.