Portrete
Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea
14:32 05 12 2016 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Fost-au ale noastre - Mirceşti, Colelia, Adâncata sau Grăniceru Sate din Constanţa din care a rămas doar praf de amintire

ro

26 Mar, 2015 00:00 2526 Marime text
Peste tot în lume există localităţi pustiite. Fie pentru că foştii locuitori au plecat din vechea vatră, fie pentru că acum sunt amplasate în mijlocul unei întinderi de ape, fie pentru că au fost alipite în componenţa unor unităţi administrativ-teritoriale învecinate.

În România sunt multe astfel de cazuri. Şi în judeţul Constanţa sunt astfel de localităţi şterse cu totul de pe faţa pământului sau care mai există doar în amintirea oamenilor.
În jurul localităţilor-fantomă s-au ţesut, de-a lungul timpului, poveşti multe, mai mult sau mai puţin frumoase. Regiunea Dobrogei, care a suferit în istorie mai multe modificări de componenţă, este poate cel mai grăitor loc în ceea ce priveşte vetrele satelor vechi. Începând de la sudicul Cadrilater pierdut în favoarea Bulgariei, şi până la cetatea Păcuiul lui Soare, înghiţită de apele Dunării, toate au aparţinut celui pe care astăzi îl numim judeţul Constanţa.

Satul Mirceşti sau Demirceşti, din cătunul Belicul

În Marele Dicţionar Geografic din 1899, pe harta locului era pusă localitatea Mirceşti. „Demircea, sat, în jud. Constanţa, plasa Silistra-Nouă, cătunul comunei Beilicul; sat mic, cu case nu tocmai bine zidite şi aşezate pe două uliţi, ce se întretaie în unghiu drept. Este aşezat în partea de Est a plasei şi a comunei, la 4 kilometri spre Est de reşedinţă, pe ambele maluri ale văei Demircea, la poalele estice ale dealului Cuzgun şi la cele vestice ale dealului Bac-Cuius. Sate învecinate sunt: Beilicul, Bac-Cuius, Mîrleanu şi Cuzgun. Are o suprafaţă de 871 hectare, din care 60 hectare ocupate de vatra şi grădinele satului. Populaţiunea este de 22 familii cu 86 suflete, ocupîndu-se cu creşterea vitelor. Are o biserică“, se scria în Marele Dicţionar Geografic din 1899. Vatra satului era amplasată undeva între localităţile Viile şi Ion Corvin.

Un înger fără aripi aminteşte azi de Straja

O altă localitate care acum se află pe fundul Canalului Dunăre - Marea Neagră este satul Straja. Conform informaţiilor din cadrul Recensământul Populaţiei și Locuinţelor din anul 2011, satul nu avea niciun locuitor la data recensământului. Localitatea a fost identificată pe Planurile Directoare de Tragere (1916 - 1959), dar pe ortofotoplanuri perimetrul delimitează un teren viran, fără construcţii, pe poziţia vechii vetre a satului. Localitatea a fost distrusă prin construcţia canalului Dunăre - Marea Neagră, iar locuitorii săi, peste 800 la număr, au fost mutaţi în câteva blocuri din localitatea învecinată Cumpăna. Astăzi, din vechea Straja se mai vede doar un monument pe malul Canalului, care întruchipează un înger fără aripi, întărind parcă ideea conform căreia satul nu a avut nicio şansă în faţa ordinelor comuniştilor, care l-au ras de pe faţa pământului.

O mănăstire care păstrează istoria satului Adâncata

Satul Adâncata este încă un punct imaginar trasat pe harta judeţului Constanţa. O localitate cu o istorie zbuciumată, satul a fost desfiinţat la 25 noiembrie 1968, potrivit unor informaţii, sau la 29 octombrie 1977, potrivit altora. Anterior, s-a numit Polucci. Acum, singura mărturie că acolo a existat viaţă stă doar un lăcaş de cult: Mănăstirea Adâncata. Undeva între actualele localităţi Urluia şi Aliman se găsea fosta vatră a satului. Din acelaşi Mare Dicţionar Geografic aflăm că „satul Polucci e situat într-una din cele mai frumoase poziţiuni ale plăşei, pe valea Polucci, lângă balta Vederoasa, la 25 kilometri spre N.-V. de reşedinţă. Are o întindere de 371 hectare, din care 14 hectare ocupate de vatra satului, cu o populaţie de 97 suflete şi 21 case“.
 
Rămânem undeva în zonă, căci căutăm satul Grăniceru. Localitatea aparţinea de orașul Negru Vodă. Deși încă figurează în nomenclatorul localităţilor din România, satul Grăniceru a fost dezafectat și depopulat. Conform Recensământului Populaţiei și Locuinţelor din anul 2011, localitatea nu avea niciun locuitor la acea dată, fiind identificat pe Planurile Directoare de Tragere (1916 - 1959). Pe imaginile recente de satelit, nu au mai putut fi identificate case sau trama stradală, iar perimetrul corespunde unui teren viran.

Curcani, sat populat doar de animale domestice

Localitatea Curcani, care aparţine teritorial de comuna Cobadin, este un alt sat din care a rămas doar numele. În urmă cu o jumătate de veac, aici vieţuiau peste 80 de familii. Majoritatea locuitorilor erau familii de musulmani. Înainte de ’89, satul devenise aproape pustiu. Cei mai mulţi se mutaseră mai aproape de oraş, pentru a-şi face un trai mai bun. Wikipedia notează despre localitate:Curcani este un sat în partea sudică a judeţului Constanţa, în Podișul Cobadin. Aparţine administrativ de comuna Cobadin. În trecut, s-a numit Cherticpunar. La recensământul din 2002, avea o populaţie de 19 locuitori“. Pe ortofotoplanuri se observă o reţea de drumuri și construcţii care par să fi fost/să fie un complex agricol/zootehnic. În conformitate cu informaţiile statistice din anul 2013 ale Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare și Pentru Siguranţa Alimentelor, localitatea figurează cu 100 de bovine, 734 de ovine şi 255 de caprine. Cel mai probabil, ferma figurează ca fiind localitate, însă fiind o unitate zootehnică, nu are locuire permanentă, numărul de locuitori fiind de doar patru, conform recensământului populaţiei din anul 2011. În acest context, o fermă nu poate fi considerată a fi o localitate, se arată într-un material întocmit de un grup de pasionaţi pe localitatifantoma.wordpress.com.

Valea Ţapului sau Teche-Deresi din plăşia Silistra Nouă

O altă localitate din care a mai rămas astăzi doar o amintire în memoria bunicilor este satul Valea Ţapului. Fost sat al cărui teritoriu aparţine oraşului Băneasa, localitatea pe care unii o cunosc sub numele de Teche-Deresi era situată în plăşia Silistra-Nouă, „cătunul comunei Regep-Cuiusu, situat în partea meridională a plăşiei şi a comunei la 3 kilometri spre S-E de cătunul de reşedinţă, Techi-Deresi-Ceair. Este înconjurat la N şi la E de marea pădure Sarpali-Orman, dominat fiind de vîrful Tuzla-Tuc, care este situat la un kilometru spre S-V de sat şi care are o înălţime de 182 m. Prin mijlocul satului, având direcţiunea de la N către S, trece drumul comunal, care vine de la Dobromir şi duce în Bulgaria. Alte drumuri comunale mai sunt: unul care merge la Regep-Cuiusu şi altul la Cadi-Chioi (Bulgaria)“, se arăta în Marele Dicţionar Geografic în 1899.

Satul cu nume de floare - Colelia

O altă localitate poziţionată cândva într-o zonă binecuvântată de Dumnezeu era Colelia. Acum, acolo vieţuiesc doar câteva măicuţe care au reuşit, cu mâinile goale, să readucă la viaţă vechea biserică a satului locuit odinioară de nemţi, situată la aproximativ 50 de kilometri de Constanţa. Trecând prin tabloul zugrăvit de natură la Cheile Dobrogei, între localităţile Grădina şi Cogealac, şi după ce ne-am depărtat de drumul naţional virând la stânga pe un drum pietruit, am aflat un izvor de pace şi sfinţire, asupra căruia Dumnezeu şi-a pogorât binecuvântarea.
 
Pe ruinele unui sat dispărut a renăscut un leagăn al Domnului, iar din rămăşiţele unei biserici din care Dumnezeu nu a plecat niciodată a reînviat un lăcaş de o frumuseţe rară. Vechea vatră a satului a fost înfiinţată în 1880 și populată până în 1940 de germani dobrogeni, când purta nemţescul nume de Colelie, Kolelie sau Kulelie, povesteşte maica stareţă Rafaela. Din 1940, satul a rămas depopulat. În anul 1945, Colelia a fost repopulată de români și de aromâni, care au fost împroprietăriţi cu terenurile și casele deja existente. Biserica romano-catolică, ce fusese ridicată de germani în 1934, a fost înlocuită de cea ortodoxă română. Deoarece în sat nu exista nici dispensar, nici școală, oamenii au părăsit pe rând localitatea, astfel că, din 1966, aceasta a rămas pustie, potrivit Wikipedia.
 
Despre mănăstirea cu nume de floare ridicată în pustiul Dobrogei puteţi citi mai multe detalii aici.

Ti-a placut articolul?

Comentarii