Ziua Dobrogei, 139 ani
14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
03:54 17 10 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Pe scena vieţii. Marii artişti ai Constanţei (XXXl) (galerie foto)

ro

20 Feb, 2017 00:00 1800 Marime text
Povestea lui Ion Drugan, regizorul care a spart canoanele dragostei
 
Ion Drugan a fost regizorul artistic cu o contribuţie covârşitoare la afirmarea teatrului constănţean în primul deceniu de viaţă, scriau cândva monografistele instituţiei, Georgeta Mărtoiu şi Anaid Tavitian. A montat zeci de premiere: operă, operetă, dramă, feerii, piese poliţiste. „Spectacolele lui aveau o mare acuitate artistică şi respirau toate un aer cald, o umanitate care se revărsa tonifiant din tot ansamblul elementelor constitutive. Sentimentul plăcut şi liniştitor cu care omul are nevoie să plece de la teatru, chiar dacă tot el, teatrul, îl determină să-şi formuleze scormonitoare întrebări.“
 
Despre el ca regizor s-a spus că a vrut să dărâme canoanele din operetă, că a adus un suflu nou în estradă, că a reprezentat arta scenică constănţeană într-un pionierat care a consacrat-o în cultura naţională. L-am cunoscut şi preţuit. Am scris de fiecare dată despre spectacolele sale ca fiind adevărate mari creaţii actoriceşti născute dintr-un simţ special al frumosului, al umanului, al rostului teatrului în viaţa de fiecare zi. Dar puţini sunt cei care cunosc omul de dincolo de scenă, care ştiu biografia lui legată nu doar indispensabil de începuturile operei constănţene.
 
Ion Drugan a venit la Constanţa ca regizor la Teatrul de Stat, transferat de la Teatrul de Operetă din Bucureşti, unde activase ca asistent regie. A început să monteze spectacole cu aplecare mai ales spre operetă, operă bufă, domeniul predilect. Primul spectacol pus în scenă a fost „Vânt de libertate“, jucat mai ales cu amatori şi artişti de la Teatrul Dramatic. Soliştii principali au fost invitaţi de la Bucureşti. Succesul premierei a determinat conducerea administrativă şi politică a judeţului ca imediat să îi solicite să facă o schemă pentru o nouă instituţie teatrală. Ion Drugan a stat o noapte întreagă schiţând organigrama unei instituţii muzicale care avea nu doar corp solistic, ci şi orchestră, cor, balet, personal tehnic. S-a aprobat repede totul, doar că, la grămadă, lipsea un nume. Cel al regizorului. Adică al lui.
 
Aşa s-au adunat la Constanţa dirijorul Constantin Daminescu, maestra de balet Mireille Savopol, veniţi prin repartiţie, alţii, prin concurs organizat direct la teatru. Nestor Gheorghiu fusese desemnat directorul Teatrului Muzical Constanţa.
 
Într-o zi de marţi, 13 august 1957, s-au strâns la Constanţa cei care trebuiau să pună bazele teatrului. La 1 septembrie acelaşi an, s-a înfiinţat Teatrul Liric, cu schemă completă. Au fost organizate două concursuri de selecţie a actorilor, la Constanţa şi Bucureşti. Corpul de balet, numeroşi instrumentişti, ca şi o parte din cor, proveneau din forţele locale. Au fost transferaţi numeroşi instrumentişti de la operele din Timişoara, Bucureşti, Iaşi, ca şi solişti vocali de pe prima scenă lirică a ţării.
 
Viaţa culturală a Constanţei se anima treptat. Teatrul de Stat prezenta în premieră absolută duminică, 22 septembrie 1957, „Ovidius“, tragedie în cinci acte în versuri, de Grigore Sălceanu, piesa fiind dedicată împlinirii a 2.000 de ani de la naşterea poetului, regia Val Mugur, scenografia Mircea Marosin. În distribuţie: Constantin Codrescu, de la Teatrul Armatei din Bucureşti, Jean IonescuOctavian Uleu, Cornel Rusu, Constantin Morţun, Liviu Crăciun, Vasile Prisăcaru, Emil Sassu, Teodor Terpu, Longin Mărtoiu, Costel Rădulescu, Obren Păunovici, Romeo Mogoş, Gheorghe Bănică, Radu Sorin Grigorescu, Dimitrie Bitang, Marcela Sassu, Rodica Sanda Ţuţuianu, Cristina Minculescu, Valentina Şambra, Coca Drugan, Aurel Pătraşcu, Grigore Dimitriu.
 
Cea de-a opta stagiune a teatrului era deschisă cu o premieră din dramaturgia locală, în prezenţa unor membri ai Academiei Române, ai Uniunii Scriitorilor şi a unor delegaţi italieni.
 
Tot la 1 septembrie 1957 se înfiinţa, sub directoratul lui Vasile Canarache, Muzeul de Arheologie Constanţa. Sediul era pe strada Muzeelor, în Palatul Episcopiei. Muzeul a fost unul tematic. La 27 septembrie 1957, se realiza prima expoziţie publică în cinstea aniversării a 2.000 ani de la naşterea poetului Ovidius Publius Naso. De altfel, sărbătorirea a două milenii de la naşterea poetului era prilej ca Academia Română să organizeze în marile oraşe ale ţării conferinţe, spectacole de teatru, sesiuni ştiinţifice, să fie editate traduceri din opera poetului.
 
În data de 1 decembrie 1957, Teatrul Liric deschidea activitatea cu un concert simfonic. Opereta „Liliacul“ era programată în premieră la 30 decembrie acelaşi an. Regia - Aca de Barbu, artistă emerită de la teatrul de operă din Timişoara, iar scenografia aparţinea Aurorei Pop, tot de la opera timişoreană.
 
Mireille Savopol evocă momentul în care l-a cunoscut pe Ion Drugan: „Era un bărbat frumos, delicat, atent, galant, dar cu toate fetele. A fost cel care mi-a spus din uşă: «Bine aţi venit în casa noastră!» Pe vremea aceea, era preşedinte de sindicat. Mai târziu, participarea la şedinţele noastre de direcţie deveniseră pentru mine un chin: mereu mi se spunea: «tu să taci, căci eşti mică!» Aveam 22 de ani, fusesem numită maestră de balet la vârsta asta, tot ca o premieră. Eram, de fapt, toţi tineri, toţi celibatari, entuziaşti, dispuşi să facem treabă.
 
Îmi amintesc că la balul juriştilor de la Cazino am mers cinci fete însoţite doar de Drugan, ceea ce i-a adus porecla de sultan. Era un dansator excepţional. Dar am aflat că era logodit cu o actriţă, eu eram cu un doctor din Bucureşti. Locuiam la hotel «Căciulă», pe bulevardul Tomis, vizavi de teatru, jos era un lacto-vegetarian, sus erau camere de hotel. Actorii căsătoriţi stăteau la gazde sau la Pescaru, sau la vila «Păpuşica», mai locuiau şi în piaţa Ovidiu, deasupra băncii. Mâncam la cantina sfatului. Drugan cu alţi câţiva mâncau la pensiunea doamnei Clara din piaţa Griviţei. Mai frecventam după fiecare spectacol fie un restaurant ca Modern, fie Continental, acolo mâncam, dansam, discutam despre spectacole. A fost singurul teatru din ţară care asigura cazare artiştilor pentru a-i determina să rămână. Şi se crease o echipă unită, dornică de afirmare.
 
Mai întâi am fost duşmani. Drugan nu agrea baletul, el era format pe operetă, Daminescu dorea doar operă. Aşa l-am reclamat la partid.
Fiecare dintre noi s-a căsătorit cu altcineva, a avut copii. Apoi am divorţat fiecare la altă dată. Am rămas însă prieteni de sfaturi.
 
Într-o seară, la un balet american, la Teatrul Fantasio, în loja direcţiei, în pauză, îmi spune: «M-au chemat iar la partid să-mi ceară să-mi reglez statutul de divorţat, căci am funcţie de conducere. Voiau să ştie ce intenţii am. Le-am spus că vreau să mă însor». Eu îl întreb: «Dar cu cine?» «Cu tine». Rămân şocată. După spectacol, am mers la Terasa colonadelor şi multe ore m-a «prelucrat». Se întâmpla în urmă cu 44 de ani. Apoi, am fost împreună la bine şi la greu aproape patru decenii. O viaţă de om. Era un om de o conştiinciozitate rară. Punctual, meticulos, preţios. Ştia să respecte oamenii“.
 
În familia celor doi artişti, Ion Drugan şi Mireille Savopol, se întâlneau două culturi diferite, două religii diferite. Căsnicia celor doi, de peste patru decenii, este dovada certă că acolo unde viaţa se află prinsă în chingile dragostei şi ale respectului nimic nu mai contează. Fiecare l-a respectat pe celălalt, respectându-i şi credinţa, şi obiceiurile.
 
În urmă cu trei ani, Ion Drugan a plecat spre stele. Ieri, comunitatea evreiască din Constanţa i-a dedicat un medalion, comemorând personalitatea artistului care şi-a legat numele de istoria culturii constănţene.
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii