Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
Petrini, vino, dom’le, cu deratizarea!
Petrini, vino, dom’le, cu deratizarea!
12 Mar, 2016 00:00
12 Mar, 2016 00:00
12 Mar, 2016 00:00
ZIUA de Constanta
2294
Marime text
2294
Marime text
Am cumpănit. Este motivul pentru care această însemnare vine la trei săptămâni de la premiera Regele Şobolan - la care, din păcate, am asistat - a Teatrului (?) de Stat (de stat, da!) Constanţa. Nu simt gustul mizeriei - e o abilitate (de altfel, indispensabilă în societatea zilelor noastre) care îmi lipseşte cu desăvârşire. În schimb, sunt un om cinstit (iată, altă maladie!). Nu am mers la acest - hai să-i spunem, deşi nu e - teatru chitit să fiu, da capo, un cârcotaş. Peste măsură de lucid, nu am luat după mine nici resentimente, nici aşteptări. Am venit la (re)numita premieră, aşadar, cu garda jos. Şi, într-adevăr, scabrosul se pricepe de minune să facă surprize ticăloase, atunci când omul se aşteaptă mai puţin.Un artist veritabil în România este o raritate. Ăi de mai sunt fie nu mai prezintă interes mediatic, fie dansează, deja, cu Doamna-în-negru. Asistăm, în cinematografie, la un regres calitativ ruşinos. Cine înghite poziţii şi copii din incest şi aferimlâcuri - pe motiv că, vezi Doamne, sunt premiate! - nu are nici intuiţie artistică, nici bun-gust, nici prea multă isteţime pentru a trece de epiderma realităţilor. Situaţia, în ceea ce priveşte - întorcându-ne - teatrul, nu este cu nimic mai bună. Nici nu-şi dădea seama un odios personaj al zilelor noastre câtă dreptate avea atunci când îşi striga nevoia de ospătari şi de picoliţe. Păi, de, se făcură toţi artişti! Au murit la timp alde Cozorici, Amza Pellea, George Constantin, Ovidiu Iuliu Moldovan. Trăind, riscau să împartă profesia - dacă nu, chiar scena - cu aceşti supuşi ai Ignoranţei. Pentru că ceea ce a fost reprezentat pe scena Teatrului din Constanţa nu este - cum, probabil, se dorise - o distopie socială cu interferenţe fantastice. Nici pomeneală! Este vorba, simplu, despre o monarhie absolutistă şi absurdă: ignoranţa cu diademă!
Înaintea propriilor consideraţii, reţin aceste pasaje dintr-un articol publicat pe un site local: „o reprezentaţie care se doreşte să fie o renaştere pentru teatrul constănţean” - în fapt, este o confirmare a unei stări detestabile de fapt: ignoranţa a invadat arta. / „Un singur actor joacă chiar şi 4-5 roluri, sunt momente dramatice, dar şi triste” - patru-cinci roluri, niciunul bine interpretat; ignorăm cacofonia regizorală; „momente dramatice dar şi triste” (?!) / „În spectacolul acesta este foarte multă tehnică şi totul trebuie să meargă ceas.” - ceasul le-a stat în loc. / „Ieri, regizorul şi-a exprimat dorinţa ca spectacolul să fie jucat pe cât mai multe scene din România şi, mai mult, acesta să fie tradus în franceză, iar în 2017 să fie prezentat la Festivalul Internaţional de Teatru de la Avignon.” - heirupism, ambiţie nesusţinută decât de faptul că mai rău de atât nu se poate, deşi, la Avignon, lumea deja îşi face nevoile pe scenă. Nu-i bai, poate introduce domnul autor o budă măcar în varianta franţuzească!
*
Matei Vişniec atrage tot înfumuratul care, fără pic de cultură literar-dramatică, se aruncă în braţele unor filosofii goale de conţinut, ridicând, pe negândite, simboluri ieftine, ambiguităţi şi discontinuităţi logice la rang de dovezi ale unei profunzimi. Din cât l-am citit, două piese mi-au atras atenţia: una dedicată lui Cioran şi una lui Meyerhold. Textele sunt interesante, dar transpunerea lor scenică este sortită, oarecum, eşecului. Arta teatrală se adresează fie raţiunii spectatorului, fie emoţiei sale, fie amândurora şi nu trebuie să fie, nicidecum, o colecţie de bălmăjeli, de consideraţii bizare, de alegorii stângace, reprezentate exact aşa cum au fost scrise la prima mână: fără o sudură de sens între ele.
Vişniec revine. Un jurnalist francez ajunge în Balcani, unde are loc, de ceva timp, un abominabil conflict fratricid. Transmite - cu ajutorul unui jurnal video - corespondenţă din ambele tabere. Este, în fapt, prilejul care îi permite nenumărate procese de conştiinţă, asupra propriei fiinţe, ca jurnalist şi ca om. Concluzia? Este iremediabil cotropit de zeci de şobolani - expresii ale ticăloşiei şi ale ştergerii individualităţii fiecăruia. Ba, mai mult, ajunge să-şi accepte şobolanii şi chiar să propună unei întruniri internaţionale colaborarea totală a umanităţii cu aceştia. Cu acest text - purtând un nume cu totul nefericit şi scris, parcă, în ajunul premierei -, Matei Vişniec demonstrează că şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Şi nu e cu totul vina lui. De la Camil Petrescu încoace, teatrul românesc nu a fost prea răsfăţat de reflectoarele geniului. Fireşte, cu excepţii notabile. Una dintre ele este Eugen Ionescu, a cărui piesă de referinţă - scrisă, merde, în franceză! -, Rinocerii, a fost, în mod evident, pastişată. Se vede că am învăţat de la partenerii strategici yankei meseria remake-ului prost. Fireşte, textul piesei lui Vişniec are fragmentele sale reuşite (incursiunea cvasi-semiologică în istoria regelui şobolanilor, monologul confruntării cinematografice SUA-URSS, ideea că răul este comun şi conduce la plafonarea personalităţii individuale), dar este cu desăvârşire senzaţionalist şi lipsit de subtilitate. Nu se putea altfel, pentru că onor Şandramaua de Stat Constanţa nici nu ar fi montat-o. Îmi rezerv, totuşi, dreptul să menţionez că numai o lectură a piesei ne va lămuri pe deplin asupra valorii textului. Transfigurarea scenică, sigur că da, poate induce în eroare. Şi, chiar mai mult, poate scârbi.
Regia lui R.D. este expresia unui teribilism comercial, văduvit de cele mai mici urme de emoţie. Intenţia, putem presupune, a fost de a jigni spectatorul. Şi-apăi, jignire a fost de la un capăt la altul. Aşa-zisa viziune regizorală se traduce prin răcnetele actorilor - ca un orgasm al plăcerii primitive - atunci când sunt nevoiţi să tragă o înjurătură ca la mama acasă, în Balcani. Înjurătura devine centrul textului, bine delimitată de o intonaţie birjărească. Regia tehnică este nulă. Sigur, ideea folosirii decorului virtual, proiectat pe un ecran, este una lăudabilă şi, la o adică, ce mai contează faptul că panoul Start şi taskbarul programului Windows au fost, adesea, în faţa ochilor spectatorilor - ca o mostră a „mersului ceas” clamat de regizor? În schimb, montajul video, care a constituit acest decor virtual, a fost executat, probabil, de un băiat care învăţase, cu câteva ore înainte, să utilizeze Windows Movie Maker, varianta pentru începători. Totuşi, bun băiat, de vreme ce a folosit câteva secvenţe din poezia de film care este 2001: O odisee spaţială (n.r. Stanley Kubrick, 1969) - în contextul acesta, o impietate pe care spectatorul-gură cască - cel care aplaudă în picioare chiar şi la finalul unei montări de doi bani găuriţi, ca la plenară (cum observa Andrei Şerban) - nu o poate resimţi.
Remarcabilă este, cu adevărat, muzica originală, compusă de Mihnea Brumariu - distrusă, vai, de volumul exagerat, specific unui sanatoriu de surzi. De asta să fi ţipat cei de pe scenă, fără oprire, timp de două ore? Mare efort artistic, într-adevăr...
Apropo de cei de pe scenă. Actori care se bâlbâie, care mormăie replicile, în căutarea a ceea ce ar fi trebuit să reţină, pentru a reproduce, chipurile, artistic? Actori care ies din rol cu doi metri înainte de arlechin? De exemplu, orbul - motiv obsesiv al lui Vişniec - nu este identificat drept orb decât prin bastonul alb şi prin ochelarii fumurii. În rest, sprinten nevoie mare, nu îl jenează nimic!
Oameni buni, deşi nu s-a ridicat la înălţimea lui Gassman, Pacino a luat un Oscar pentru un rol de orb - nu e chiar o bagatelă, nu e ceva ce poate fi interpretat de oricine. Dar se pare că nu aceasta este problema, într-o instituţie în care fratele directoarei - la rândul ei, soţia soţului ei, la rândul lui, omul şefului său -, are, n-are treabă, este distribuit în fiecare montare. Singura excepţie în acest angrenaj respingător ar fi mucalitul Mihai Sorin Vasilescu. De altfel, în dublu rol, nu a creat niciun personaj memorabil, ci a interpretat decent două partituri. Scena cimitirului (o Săpânţa anonimă) este gratuită, nu reuşeşte să redea substanţa hazului de necaz şi a absurdului existenţial.
Pentru că atât autorul, cât şi regizorul nu s-au priceput să închipuie un moment de climax (sine qua non unei bune piese de teatru), iată că scabrosul şi-a făcut mendrele până la capăt: M.P. a apărut pe scenă în lenjerie intimă. E adevărat, o femeie cu un corp frumos, oleacă sau cu totul despuiată, place oricărui ochi. Dar n-a fost cazul. Simţind un asalt al greţurilor - provocate de diz-graţiile unei exhibiţioniste sadea, acum în rol de femme fatale (?!) -, privirea a apucat să se salveze, agăţându-se de pulpele vecinei din dreapta, juna blondă şi cuminte care a chicotit mereu la mormăielile mele fără perdea. Adevărul e că rar îţi e dat să asişti la urletele şi la mişcările pseudo-lascive ale unei femei cu expresivitatea unui tractor nord-coreean.
Bref, îmi pare rău că nu i-am reţinut blondei numărul de telefon. Cum a scăpătat primul filament de bec, am ţâşnit afară, ştergându-mă nervos, de parcă mizeria acestei seri a rămas până şi în haine. Aprind o ţigară. Între timp, iese şi prietenul G.E.D. „Ei, dom profesor - omul e filolog de formaţie -, cum fuse? ”/ „Ce? Asta? O mizerie.“ Faţa i se încâlceşte progresiv, în timp ce fumează, rememorând, probabil, cele două ceasuri pierdute. Se apropie de grupul nostru şi V.I., ziarist, însoţit de domnişoara lui. S-o fi gândit băiatul că pune de-un rendez-vous reuşit. Nici pomeneală! Ruşinat, fâstâcindu-se - avea el să vadă acasă! - ne salută. „Ei, parcă a lipsit ceva, nu ştiu să spun exact ce...“ - lui G.E.D. atât i-a trebuit pentru a se aprinde. Prietenul meu se învolburează şi ţâşneşte copioase valuri de fiere, învelite în cuvinte cuminţi.
Şi totuşi, ce altceva ar fi de spus despre acest spectacol? Cum îţi poţi exprima suficient de clar indignarea, dezgustul că suntem trataţi - până la urmă, ca popor - asemenea unui organism odios, ce se hrăneşte cu murdărie? Îi întreb sincer, bărbăteşte pe toţi cei implicaţi în montarea acestei piese: asta merităm? O piesă mediocră, izvorâtă dintr-o autosuficienţă nefundamentată? Evoluţii scenice mai stridente decât cele ale brigăzilor de amatori din rândul strungarilor, din anii ’50? O regie fără tuşe, fără nuanţe, doar cu senzaţionalism ieftin, cu ambiţii şi cu avignoane? Un angrenaj tehnic ciung?
Plecăm amărâţi de la o piesă care nu ne-a provocat nici raţiunea, nici emoţia. Amărâţi nu de ceea ce am văzut. Altceva ne chinuia. Un groaznic sentiment de neputinţă. Suntem năpădiţi, e adevărat, de şobolani, de dictatura diletantismului şi ar trebui să facem naibii ceva, să scăpăm. Din păcate, nu e atât de simplu. Ar fi nevoie de o echipă de deratizare condusă de un nou Petrini, care, pe deasupra, să simtă voluptatea strivirii şobolanilor. Adică a nulităţilor care se închipuie artişti. Da, Victore, nulităţi şi nimic mai mult.
P.S. 1: Cinste acelui care a vrut, a transpus şi a înregistrat radiofonic Rinocerii lui Eugen Ionescu. Domnii Beligan, Lucian, Fotino, Repan... Ce antidot nesperat!
P.S. 2: Înţeleg că Teatrul Nottara va juca pe scena constănţeană. Vorbesc ca cititor şi ca spectator de teatru când adresez public rugămintea ca Teatrul Nottara să rămână la noi de acum încolo. Nu de alta, dar cred că este timpul, în sfârşit, să aibă şi oraşul nostru un teatru mai de Doamne-ajută.
Ştefan Paraschiv este elev al Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa și redactor-șef al revistei Manifest Românește.
Sursa foto: http://revsonja.blogspot.ro/
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii
