Varsta inocentei. Sau a violentei

Un copil de 14 ani, din comuna olteană Tătuleşti, a împuşcat mortal un băieţel de şase ani. Iniţial, agresorul a declarat că cel mic s-a împuşcat singur, însă, ulterior, şi-a schimbat declaraţia şi le-a povestit procurorilor cum l-a ucis cu sânge rece partenerul de joacă.

A încărcat arma de vânătoare, a ţintit şi a tras în copilaşul de şase ani, apoi a şters sângele de pe armă, s-a schimbat şi şi-a anunţat mama de grozăvia comisă. Pe de altă parte, la sfârşitul săptămânii trecute, IPJ Constanţa făcea public cazul unui adolescent de 16 ani care a fost tâlhărit de doi copii, de 12 şi, respectiv, 13 ani. Din fericire, situaţia din Constanţa nu a fost la fel de gravă ca cea din Olt. Cu toate acestea, nu mă pot opri să mă întreb când am devenit atât de răi. Se face mult caz pe tema inocenţei copiilor, a nevinovăţiei celor mici şi a sufletelor lor curate. Şi chiar sunt de acord cu ideea asta. Mai bine zis, am fost de acord şi am crezut în ea. Însă acum, când aud tot mai des despre tot felul de atrocităţi (căci altfel nu pot să le spun), stau şi mă gândesc când ne-am animalizat în halul ăsta. Despre acest subiect s-a tot scris, s-a tot vorbit, s-au tot organizat fel de fel de talk-show-uri şi emisiuni.. Degeaba, după câte se pare. La drept vorbind, nici nu mai ştiu cum să scriu despre astfel de fapte. Cum să-i spui copilului de 14 ani care omoară cu bună ştiinţă? Sau micuţilor de 12 şi 13 ani care ameninţă cu fapte de violenţă extremă pentru un telefon mobil? Nu de alta, dar termenii „copil", „micuţi", „băieţei", „fetiţe" sau altele asemenea nu prea merg asociaţi cu astfel de fapte. Tocmai din cauza ideii de inocenţă a copiilor. Şi încep să mă întreb tot mai mult la ce vârstă este încă sigur să ne aşteptăm ca micuţii să nu fie atinşi de răutate. În opinia mea, vârsta obişnuia să fie un indicator al răutăţii, în sensul că eram obişnuită să mă gândesc „aa, are doar zece ani (sau 11, 12, 13..), nu poate fi capabil de aşa ceva, deocamdată. Mai târziu, poate, când viaţa l-o înăspri". Însă, în ultima vreme, convingerea mi-a fost zguduită din temelii. Cred că, dat fiind contextul actual, nu mai există vârstă la care să fim feriţi de răutate. Din contră, chiar. Încep să am senzaţia că gradul de răutate este invers proporţional cu vârsta: cu cât mai mici, cu atât mai creativi într-ale violenţei. Este alarmant, înspăimântător sau cum vreţi să-i spunem. Îmi place încă să mă amăgesc cu gândul că aşa ceva nu este normal, totuşi. Când ne-am uitat copiii şi i-am lăsat să devină astfel de monştri? Unde i-am pierdut pe drum?