Invitatie la moarte

Mai întotdeauna am auzit oamenii urându-şi noroc, în loc de sănătate. Şi, ca un făcut, aşa se şi întâmplă în ţara asta.

Mulţi au noroc. Mai ales în afaceri. Şi ne întrebăm cum au făcut banii, de unde au avut finanţe pentru a-şi mai deschide o afacere, pentru a ţine în picioare încă un business profitabil, pentru a pleca în vacanţe luxoase sau a-şi cumpăra maşini de fiţe. La un moment dat făceam haz de necaz cu cineva, uitându-ne la cele patru automobile pe care le deţine un vecin, despre care ştim cu certitudine că a băgat în buzunar mulţi bani publici: „E uşor să-ţi cumperi maşini din banii contribuabililor, nu?“. Râsul nostru nu a îndepărtat tragismul problemei. Pentru că, noi ne amuzam, iar vecinul se pregătea să mai agaţe un contract menit să-i asigure bunăstarea pentru încă o perioadă. Dar, până la urmă, îţi dai seama că norocul nu înseamnă totul în viaţa asta şi că totul, într-un final, se reduce la sănătate. Şi, dacă banii curg gârlă pentru contracte şi maşinuţe, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre spitale, cele care, teoretic, ar trebui să ne ajute să împlinim cea de-a doua urare: „sănătate!“. Chiar ar trebui să ne dorim din tot sufletul să fim sănătoşi. Pentru că, în ţara asta, este singura alternativă. Dacă ne îmbolnăvim, trebuie să fim foarte conştienţi de consecinţe. Că boala ni se poate agrava din cauza vreunui virus sau stafilococ luat de prin cine ştie ce spital, că asistentele trebuie periate pentru a se purta aşa cum trebuie, că tu, ca pacient, înainte de a te gândi la boala ta, este necesar să iei în calcul şi faptul că medicii trebuie compătimiţi pentru că muncesc mult, pe bani puţini, în condiţii mizere. Şi că, la un anumit nivel, trebuie să mulţumeşti Cerului că te tratează cineva. Asta este mentalitatea de România cu care mi-e foarte greu să mă obişnuiesc. Şi, mai dificil este să-mi dau seama că unii, mai norocoşi, au puterea de a face ceva, de a „aranja“ ceva, de a ieşi din mizeria cotidiană a sistemului sanitar. Însă ce se întâmplă cu cei care nu au pe nimeni să-i ajute, care nu au bani, familie sau măcar pe cineva apropiat care să le dea o cană cu apă sau măcar să le zâmbească? Da, sunt conştientă că nu este vina nimănui. Ştiu că toate astea sunt tarele unui sistem rablagit, murdar până în ultimul colţişor, care nu funcţionează aşa cum trebuie şi care creează multe victime colaterale. Ca un război. Spitalul, oricare ar fi el, parcă nu mai invită la viaţă, ci la moarte. Şi ce ne-om face de acum înainte?!, mă întreb. Pentru că, dacă nu ştiţi, Spitalul Judeţean, cel puţin, a fost preluat de o instituţie mare iubitoare de licitaţii, de bani publici şi de maşinuţe. Ce să vă urez… Multă sănătate!