Arborele - gândul viu al lui Dumnezeu

E fericit omul care iubeşte copacii. Copacii mari, crescuţi în sălbaticie şi libertate, acolo unde i-a sădit nesfârşita forţă şi unde nu poate pătrunde îngrijirea omenească. Tot ce e sălbatic, natural, e mai apropiat de univers, inspiră mai real şi mai pur ritmul spiritual al infinitului. Iată de ce, ne cuprinde o nespusă bucurie în mijlocul naturii sălbatice, în pădure, în munţi, în general acolo unde nu sunt urme ale culturii omeneşti.

Noi inspirăm emanaţiile neîntrerupte, iradiate de copaci, munţi, păsări şi de toate celelalte varietăţi ale infinitului! Această emanaţie tămă-duieşte şi reînnoieşte. E mai vitală decât aerul! Această emanaţie este forţa psihică izvorâtă din tot ce este viu. Această emanaţie nu o veţi găsi nicio-dată în oraşe şi nici în parcurile şi grădinile cultivate. E fericit omul care iubeşte profund şi devotat arborii sălbatici, păsările şi animalele, ca pe nişte egali ai săi, ştiind bine că şi ei, la rândul lor, îl răsplătesc din plin pentru această iubire! Tot ce e vieţuitor, răspunde la simpatie şi la antipa-tie. Noi suntem reprezentanţii unei părţi a "conştiinţei infinite", arborii sunt reprezentanţii alteia. Iar iubirea este un element nevăzut - "apa vie" a lumii, care se rostogoleşte în valuri mari, dintr-o parte spre alta a cosmosu-lui invizibil ce ne înconjoară.

Arborele - gândul viu al lui Dumnezeu -merită toată atenţia noastră. El conţine, poate, înţelepciunea care nouă ne lipseşte, căci fiecare observare atentă a arborelui ne dă putinţa de a dobândi organisme cu mai multă curăţenie, frumuseţe şi sănătate. Vrem să ne izbăvim definitiv de boli, să avem o inimă mai uşoară şi un spirit plin cu bucuria de viaţă. Pentru fiecare zi care vine, dorim o viaţă nouă, o nouă bucurie! Deoarece corpurile noastre trebuie să devină, cu anii, mai uşoare, nu mai grele. Vrem deplin să cunoaştem cu fiecare celulă infinitul - vrem să reuşim a vedea spectacolul nemuririi!

Ne trebuiesc capacităţi încă necunoscute "muritorilor". Vrem să ne eliberăm de tot ce ne e fatal organismului, de suferinţe şi de moartea corpului pământesc!

Sunt, oare, în stare arborii să ne dea toate acestea? Da, ei au putinţa să ne ajute, imediat ce vom reuşi să pătrundem în sufletul lor. Trebuie, însă, să înţelegem rolul lor în "fiinţa infinită". Prea puţin vom afla despre viaţa lor, atâta timp cât vom vedea în ei numai combustibil pentru încălzit şi material pentru butoaie. Acela care, într-adevăr, va reuşi să iubească Conştiinţa Infinită, în toate manifestările sale, va fi răsplătit pentru iubirea sa, prin îmbibarea cu o parte de înţelepciune, proprie naturii acesteia. O contopire a iubirii cu concepţia despre arbori va învăţa omenirea să tragă din păduri foloase incomparabil mai mari decât materialul pentru costrucţii şi combustibil.

Iubirea îi va şopti omului în ce mod, pădurile cu înaltele şi imensele suprafeţe, cu miliarde de tulpini, ramuri şi frunze, servesc drept cabluri ideale pentru elementul spiritual superior, pe care ele îl acumulea-ză şi-l redau omului, în proporţie cu capacitatea lui de receptivitate. Fiecare din aceste forme ale existenţei posedă o putere specială - elixirul vital pentru sufletul sensibil - pe care simpatia ne-o transmite nouă. Însă, iubirea cere reciprocitate. Putem să căpătam această iubire din infinit, proporţional cu iubirea noastră faţă de fiecare formă a existenţei, fie aceasta un tufiş, fruct, insectă sau pasăre. Nimeni nu distruge şi nu violează ceea ce iubeşte sincer. Elementul specific fiecărei forme a existenţei care ni se transmite, este însăşi viaţa! În măsura absorbirii, se vor deştepta în noi forţe al căror sens poate fi înţeles numai prin cuvintul "minune".

Tăiaţi pădurile şi veţi distruge aceste forţe. Înlocuiţi arborii sălbatici cu cei artificiali - aceste forţe vor degenera. Astfel, pomii roditori dau, în urma altoirii, "fructe nobile"; dar, din punct de vedere al pomului sălbatic, sunt fructele degenerării artificiale, de exemplu mărul Caleville; în lumea animală - ficatul gâştei îndopate.

Raportul nostru faţă de arbori şi de tot ce e viu, se va schimba cu totul, pe măsură ce vom ajunge tinereţea veşnică, fericirea şi sănătatea. Iubind arborii, plantele, insectele şi păsările, noi le vom lăsa în voia lor, şi vom primi drept mulţumire o parte din forţa nesfârşită, proprie vieţii lor.

"Dar cum să trăim" - ne vom întreba - "fără lemne, fără hrană vegetală şi animală?".

 Trebuie oare să existe veşnic numai o singură formă a existenţei? Oare nu pot fi schimbate condiţiile existenţei, în legătură cu noile simţuri? Instinctul a milioane de oameni respinge azi hrana animală. Se înţelege de la sine, că omenirea nu va înceta deodată brutalitatea sa asupra lumii animale şi vegetale. Atât timp cât va exista cerinţa unei astfel de alimen-taţii, ea trebuie satisfăcută; valoarea constă în dispariţia naturală a unor astfel de dorinţe. Numai atunci, sub călăuza spiritului, se va ajunge la o schimbare organică internă definitivă.

Până în prezent, rătăcirea omenirii constă în aceea că ea încearcă să se însufleţească cu ajutorul propriei sale puteri de voinţă, impunându-şi postul, pocăinţa şi abţinerea de la ceea ce îi era mai trebuincios. Însă, asemenea mijloace nu izbăveau de boli, decăderi şi moarte, nu-i împrospătau corpul; ele se ditrugeau tot aşa ca şi corpurile chefliilor şi beţivilor. Ascetismul este o insuficienţă a încrederii în gran-doarea "forţei nesfârşite", care ne duce până la cea mai înaltă treaptă a existenţei. E cel mai mare păcat a dori să te vindeci pe tine însuţi, separând omul, chiar şi numai vremelnic, de "Conştiinţa Infinită", care-i transmite viaţă, odată ce el o cere cu încredere. Eliberarea de vicii, neajunsuri şi de alte obiceiuri se poate obţine numai prin ruga insistentă de a stinge cerinţele care le provoacă.

"Conştiinţa Infinită" zice la fiecare respiraţie: "Veniţi la mine, cereţi, căutaţi-mă în toată creaţia şi eu am să vă reînnoiesc veşnic corpurile şi sufletele"; patimele şi dorinţele voastre se vor schimba treptat şi, odată cu ele, va dispărea toată grosolănia şi contradicţia oricărei legi; în schimb, veţi gusta bucuriile spirituale, care acum sunt inaccesibile muritorilor.

Odată învăţaţi a duce o viaţă superioară şi, prin aceasta, mai îndelungată - şi aşa va fi - vom respecta tot ce e vieţuitor şi, din iubire, le vom lăsa în libertate. Iubim nu păsărica închisă în colivie, ci numai capri-ciul nostru. În felul acesta, înalta iubire faţă de tot ce vieţuieşte este calea către viaţa însăşi, care se scurge către noi, nu numai din arbori, păsări şi insecte, ci şi din fulgul de zăpadă care se învârteşte căzând, din uragane şi mări. Nu în sens figurat, ci ca forţă vie! Oare de ce noi nu iubim încă astfel? Nu ştim! E deajuns a vedea calea care ne eliberează de tot ce e rău.