Ucigasul din umbra

Sa-ntoarcem clepsidra. Sa dam frau liber empatiei si sa ne transpunem in mintea unui criminal in serie. Care nu iarta, nu-ti da pace, pana nu ti-o coace.

In spirit de gluma, incepem povestea oricui. Incercam sa dam un chip protagonistului nostru. Insa, vei constata, draga cititorule, ca o enumerare succinta a catorva indicii, care ar trebui sa duca la conturarea unui portret-robot, nu va face altceva, decat sa te bage mai rau in ceata. Caci asasinul nostru nu se ghideaza dupa criteriile pe care le urmeaza cu sfintenie un criminal uman. Nu este un banal muritor inglodat in noroiul cotidian. Nu umbla buimac, cautand calea ce-l va duce spre comiterea crimei perfecte. Nici nu ar avea nevoie, pentru ca a gasit-o deja. Nu se uita la filme pline de efecte splutter, nu face sacrificii animaliere inchinate vreunei divinitati pangarite pentru a deprinde taina aviditatii de sange. El detine toate aceste avantaje si nu-i tremura mana pe arma, de orice fel ar fi ea, atunci cand se pregateste sa loveasca. Nu are vreo preferinta legata de partea corpului pe care si-ar dori sa o zdrobeasca. Tinteste aleatoriu, dar este sigur ca-si va atinge telul. Daca ne-am lasa gandurile sa vorbeasca, l-am putea numi, cu usurinta, criminalul perfect al zilelor noastre. Totusi, in imensa-i perfectiune, i-am putea identifica o slabiciune. Nu-i place sa-si arate chipul decat atunci cand tragedia ajunge intr-un stadiu iminent. Cand, oricat te-ai lupta sa-i scapi din stransoare si oricat te-ai zbate in neputinta-ti caracteristica, nu-l vei putea nimici. Iti vei recunoaste nimicnicia si-l vei intampina, cu bratele deschise, in drumul spre nefiinta. Incercarea de a da un chip criminalului imaginar se sfarseste aici. Ati dat gres daca v-ati gandit la niste Bonnie & Clyde contemporani. Caci mi-am purtat gandurile spre o banala afectiune: cancerul. Fie ca-ti distruge sanul ori iti ofera un surplus de leucocite, neoplaziile te distrug incetul cu incetul, dar sigur. Aceste randuri vin ca un indemn de a inlatura frica de diagnostic si de a-i determina pe toti, cu mic cu mare, sa-si realizeze testele vitale. Statisticile sunt inutile. La nivel national exista circa 500 de copii bolnavi de afectiuni oncologice. De la medicul primar al sectiei de Hematologie Pediatrica al Judeteanului aflu ca, in Constanta, sunt doar 70. Rasuflu usurata. Doar, totusi, nu sunt chiar asa de multi, ma gandesc. Pentru ca, in completare, sa mi se spuna ca ar fi trebuit sa fie vreo 110, dar ceilalti s-au dus. Au facut un pas in plus, spre moarte..., si nu se mai intorc. Dar noi, inca, mai putem.

Scris de: {autor}Stefania CHERMANEANU{/autor}