Editorial Fructificarea talentului? În lucru...

Lumea în care trăim nu este un basm, dimpotrivă, poate fi tulburător de urâtă, iar partea asta a ei ne trece zi de zi pe la urechi. Toată lumea s-a săturat de hoţia din ţara asta. Sistem de sănătate nu avem, învăţământul este la pământ, suntem furaţi pe faţă. Nu mai există pic de respect, iar la TV se promovează o incultură de neimaginat. 

Ce se întâmplă cu industria, cu agricultura, cu resursele din ţara asta? Dar cu tinerii din ziua de azi? Ah, cu generaţia post-comunistă, cu generaţia Internetului, a Facebook-ului, cu ea ce se mai întâmplă?
 
Ştiu doar că tinerii, în general, sunt de părere că ţara asta nu le oferă şanse reale, nu le creează condiţii pentru un loc de muncă care să însemne mai mult decât o mâncare pusă pe masă. Nu ai cum să reuşeşti în România, se spune, pentru că „ei“, cei cu putere şi funcţii, au copii şi trebuie să-i lase pe ai lor întâi. Nu e loc de o nouă viziune a sistemului, a politicii, a artei.

Drept urmare, înghiţi în sec, găseşti un job la-ntâmplare şi sari de bucurie când unul cu funcţie ajunge la închisoare. În general, supravieţuieşti cum poţi, până îţi îndeplineşti visul. „Care vis?“, te întrebi? Acela de a pleca într-o ţară cu posibilităţi. 
 
Pic pe gânduri...
 
Cum ar fi fost acum lumea noastră dacă Platon, Dostoievski, Kafka nu şi-ar fi trecut pe hârtie gândurile? Cum ar fi fost dacă Bach sau Beethoven nu ar fi compus? Ce ar fi fost acum în locul picturilor lui Leonardo Da Vinci, Claude Monet sau Rene Magritte?  
 
Lumea de acum ar fi fost seacă, nu-i aşa?
 
Oare ei s-au născut în ţări cu oportunităţi şi şanse reale? Oare ei au fost susţinuţi şi încurajaţi de ţara lor?
 
Nu, nu, cred. Însă ceva au avut cu toţii în comun: nu şi-au bătut joc de talentul lor, nu au aşteptat o lume mai bună.
 
E mai puţin important că ţara asta nu oferă condiţiile ideale pentru a scrie, a compune muzică sau a picta. Pentru a găsi un job pe măsura aşteptărilor, un job bine plătit. Nu e treaba ei să facă asta, e treaba noastră. 
 
Nu putem să ne alegem părinţii sau ţara pe care o vom numi acasă. Însă putem să alegem ce atitudine să avem în faţa sorţii gri ce ni se aşterne în faţă. Da, Platon, Bach, Monet sunt nume mari, iar comparaţia poate că e dusă la extrem. Însă ceea ce vreau să spun este că ne amăgim cu premiza că totul e mai frumos, mai luminos, mai bine în altă parte. 
 
Nu suntem obişnuiţi să gândim singuri, suntem dependenţi de cei mai puternici decât noi. Însă cu toţii avem responsabilităţi. Cred că asta îi lipseşte României: nu este asumată responsabilitatea pentru faptele făcute, pentru talentul primit de la naştere sau dobândit pe parcursul vieţii.
 
Dar ce se întâmplă cu cealaltă faţă a lumii? Greu de crezut uneori, dar, pe lângă hoţie, ură, incultură, există multă frumuseţe şi viaţă în sufletul acestei ţări, iar tinerii pot surprinde cu gesturi ce dovedesc bunătate şi responsabilitate.
 
Talent? Din fericire, românii îl au din plin.
Fructificarea talentului? În lucru...