Editorial Secretul fericirii... e secret

Tema e veche. Soluţia, imposibilă. Mi se pare firesc ca, într-o societate normală, oamenii capabili să primească ceea ce li se cuvine, iar nepricepuţii şi plagiatorii să nu aibă întâietate. Presupunând că aş fi şeful Guvernului, aş depune toate eforturile ca artiştii, profesorii, intelectualii, în general, să fie susţinuţi, pentru că situaţia este îngrijorătoare în ceea ce priveşte domeniul educaţiei, al sănătăţii etc. Bine că mai avem Armată. Cât o mai fi. Că de maidanezii de pe stradă şi de hoţul de la colţ nu ne apără nimeni.
Recent, s-a mediatizat faptul că o televiziune britanică a realizat un documentar, în România, despre viaţa copiilor care trăiesc în canale şi sunt dependenţi de droguri. Fericirea lor avea un preţ. Unul mare, pe care, la doar 11 ani, o fetiţă l-a plătit cu viaţa. Jurnaliştii englezi au venit şi la înmormântarea ei. La doar 11 ani, inima i-a cedat din cauza consumului de droguri. La doar 11 ani, fericirea ar trebui să fie o nouă păpuşă sau o rochiţă pe care să o arăţi prietenelor, nu acul prin care fericirea se scurge în grame.
Există studii care susţin că, în materie de hrană, producem aproape dublu faţă de numărul de locuitori ai planetei. Deci, pe când în Africa, oamenii mor de foame, noi, „avuţii“ din cealaltă parte a globului, aruncăm mâncarea la gunoi. Ei mor de foame, noi murim din cauza a ceea ce mâncăm.
De asemenea, în ţările nordice, angajaţilor li se creează condiţii astfel încât să fie fericiţi la serviciu. Spre exemplu, danezii au un cuvânt care, în traducere, înseamnă „fericit la serviciu“. În America, apoi în ţările care îi urmează exemplul, angajaţii consideră că este normal să nu fie mulţumiţi la serviciu. Adevărul este că, după ce, o vreme, suntem ţinuţi de mână, dacă avem norocul, de familie, educaţi pe băncile unor şcoli, ne trezim apoi că nimeni nu ne poate oferi garanţia că vom ajunge să ne ridicăm în viaţă pe picioarele noastre. Nu mai ştim care sunt lucrurile care se pot face şi care sunt cele interzise. Suntem în derivă individuală. Pentru că, dincolo de fericirea creată de aparenţele sociale, dincolo de specializarea profesională aleasă, căutăm fericirea simplă, care nu este impusă de cineva sau prezentată la televizor. Trăim în epoca tuturor posibilităţilor, a libertăţii absolute... absolut de limitată. Cheltuim mult şi avem din ce în ce mai puţin. Zâmbim mai rar şi acceptăm compromisuri prea des. Nu ştiu care e secretul fericirii, dar pot spune că este scump. Încercarea de a-l descoperi însă nu se plăteşte în bani.