Cum să facem bani pe spinarea morţilor

Departe de mine eventualele pretenţii de a fi critic muzical. N-am fost niciodată şi cu siguranţă nu mă voi transforma acum într-unul, cu atât mai mult cu cât „talentul şi dăruirea mea“ nu mă recomandă, să zic aşa. Cu toate acestea, uneori nu pot să stau deoparte şi să tac în faţa atrocităţilor ce ne îngrozesc urechile. Iar aici nu mă refer la sonoritate, ritm sau alte aspecte (pe care, evident, nu le cunosc) luate probabil în calcul de adevăraţii critici muzicali în analizarea unei piese. Voi vorbi deschis. Nu ştiu câtă lume a aflat sau a auzit deja, dar pe posturile muzicale circulă în ultimul timp o melodie intitulată „Piesa asta este hit. Dan Spătaru n-a murit“, interpretată (în lipsa unui alt cuvânt) de numiţii Boier Bibescu şi Don Baxter. Nu mă interesează cine sunt, ce-au făcut şi ce-au cântat până acum însă, din punctul meu de vedere, „hit-ul“ pe care vor să-l promoveze sub eticheta garantată pe care o reprezintă numele lui Dan Spătaru este o atrocitate, un kitsch. Sinceră să fiu, nu vreau să ofensez pe nimeni, dar iată cum văd eu lucrurile: în cursul iernii trecute, o piesă internaţională făcea valuri printre tineri, anunţând un succes însemnat pentru casa de producţie, interpreţi şi cine ştie câte alte persoane implicate în proiect. Melodia cu pricina se numea „Barbara Streisand“ şi era intrerpretată de cei de la Duck Sauce. Versurile simple şi celebritatea persoanei al cărei nume era amintit şi probabil ritmul antrenant i-au asigurat piesei o oarecare priză la public (nu pot aprecia exact impactul, nefiind cunoscătore în domeniu, astfel după cum am menţionat deja). Nu exclud posibilitatea ca lucrurile să nu fi stat cum le voi interpreta eu în continuare însă iată impresia pe care „hit-ul“ numitului Boier Bibescu mi-a lăsat-o: receptivi la succesul celor de la Duck Sauce cu „Barbara Streisand“, românii s-au gândit să aplice şi ei, în ţara lor, în manieră mai mult sau mai puţin proprie, o formulă de succes garantată. Şi aşa s-a născut ideea unei „Barbara Streisand“ autohtone, iar aceasta a fost Dan Spătaru. Dincolo de faptul că însuşi conceptul piesei pare mai mult decât inspirat de cei de la Duck Sauce, dincolo de videoclipul care prezintă similitudini ameţitoare cu originalul, dincolo de multe, multe alte lucruri care pur şi simplu ţipă „kitsch“ în viziunea mea (iar dacă faptele nu stau aşa, atunci coincidenţele frizează imposibilul), piesa este o atrocitate. Nu ştiu dacă aşa-zişii creatori ai melodiei au cerut sau nu încuviinţarea familiei celebrului artist să se folosească de numele şi moartea lui pentru a-şi promova „hit-ul“, dar chiar dacă acesta a fost cazul, sunt de părere că anumite lucruri pur şi simplu nu ar trebui întinate pentru obţinerea profitului. În viziunea mea, Dan Spătaru, renumit artist român care a încântat decenii la rând publicul cu melodiile sale, este ridiculizat, transformat într-o copie penibilă, un kitsch, al Barbarei Streisand, pentru motivele expuse mai sus. Cel puţin, aşa percep eu lucrurile. Iar în această ordine de idei nu neg că mi-aş fi dorit ca, în momentul în care Don-ul şi Boierul s-au dus la casa de producţie cu formula de succes „Piesa asta e un hit. Dan Spătaru n-a murit“, să li se fi răspuns „Piesa asta e un kitsch. Mai bine plecaţi de aici“. Desigur, este posibil să mă fi înşelat, iar melodia Boierului să fie o capodoperă.