Revolutia, prin ochi de copil

S-au împlinit ieri, 19 ani de la Revoluţie. După aproape două decenii, nimeni nu ştie cu adevărat ce s-a întâmplat, cine a tras în cei care, cu piepturile dezgolite, şi-au dat viaţa pentru libertate şi au intrat în istorie ca martiri.

Eram copil pe atunci. Nu aveam nici opt ani. Ţin minte că abia mă făcuse pionier. Purtasem cravata vreo două luni. Eram acasă toţi, strânşi în jurul focului din bătătură, unde părinţii mei topeau jumările. Îmi amintesc cum a intrat pe poartă bunicul meu din partea tatălui şi ne-a dat vestea. Chiar dacă nu înţelegeam mare lucru atunci, îmi amintesc perfect cuvintele lui: „N-aţi auzit? A fugit Ceauşescu!", iar pe feţele părinţilor mei s-a aşternut mirarea. A urmat un şir de întrebări fireşti: cum?, când?, unde? şi ştiu că am dat fuga la televizor. Deşi în mod normal, nu trebuia să avem program la ora aia, Televiziunea Română transmitea încontinuu imagini cu mulţimea din stradă. În răstimpuri, se auzeau rafale de mitraliere. Nu pot să spun că am văzut în direct oameni seceraţi de gloanţe. Efectul rafalelor l-am văzut apoi, tot prin intermediul imaginilor transmise la televizor: familii plângându-şi morţii aşezaţi ordonat, rânduri-rânduri, cu mănunchiuri de lumânări la căpătâie.
Copil fiind, nu am simţit atât de acut constrângerile comunismului, însă îmi aduc aminte că părinţii mei au fost chemaţi la şcoală, unde li s-a atras atenţia că spuneam bancuri interzise. Le auzeam probabil în casă. Îmi aduc aminte şi că mama şi tata vorbeau în şoaptă despre situaţia ţării. Nu ca acum, când avem voie să spunem tot ce gândim, în gura mare. Nu înţelegeam de ce se şuşoteau. Prima mea reprezentare a noţiunii de libertate datează tot de pe 22 decembrie, când colectivul de la Întreprinderea Agricolă de Stat, lângă care am crescut, a dat jos de pe pereţi tablourile cu Ceauşescu, pe care le-a spart în stradă şi le-a ars alături de toată biblioteca de partid - un morman de cărţi roşii, care au alimentat flăcările timp de câteva minute bune. Acela a fost primul impuls pe care oamenii, frustraţi de atâtea constrângeri, l-au avut. L-au resimţit probabil ca pe o purificare, ca pe o eliberare. Cel puţin, aşa interpretez eu acum, schimbarea acelor vremuri, întipărită pe retina de copil şi privită acum, cu ochii unui adult. Cred că nimeni nu poate spune clar ce a fost atunci. Deci nu putem accepta nicio supoziţie, că a fost sau n-a fost lovitură de stat, că au fost martiri cei care au murit pentru libertate sau că vieţile lor au fost risipite în van. Tot ce îmi aduc eu aminte, şi o spun fără pretenţia de a avea altă calitate decât aceea de simplu cetăţean, este că a fost revoluţie şi că au murit oameni, a căror amintire colectivă trebuie să o păstrăm pururea vie.