Punctul din care cu greu ne mai putem întoarce. Victoria USL

Niciun rezultat al vreunui scrutin nu m-a frustrat așa cum mă frustrează rezultatul alegerilor parlamentare de duminică. Din punctul meu de vedere, pentru mine, pentru generația mea, acesta este un punct din care cu greu ne mai putem întoarce. Fiindcă triumfala cucerire a Parlamentului de către USL echivalează - din nou, pentru mine - cu instaurarea unei lumi în care derapajul de la normalitate este periculos de aproape, dureros de previzibil. Copleșitoarea victorie e USL reprezintă expresia fidelă a deviaționismului unui popor care, deși a suferit zeci de ani în ghetoul comunist, susține acum în Legislativ un fost securist îmbătrânit în rele, un fost turnător ordinar care anulează geometria firescului într-un stat care, de bine, de rău, a fost totuși primit în Uniunea Europeană. Victoria USL-ului echivalează cu o sincopă tâmpită, probabil ireversibilă vreme de patru ani, într-o democrație care încearcă, uneori cu disperare, să nu ruginească.

Această victorie înseamnă menținerea unui personaj cum e Cătălin Voicu în sferele puterii, acolo unde, uneori, putreziciunea atinge cote inimaginabile. Înseamnă acceptarea, cu bună știință, a plagiatului, a cacofoniilor politice, a miniștrilor sfertodocți, a acelor demnitari antisemiți și mediocri. Sigur, toate partidele, toate guvernările au analfabeții lor, dar unele sunt parcă mai bogate. Îmi imaginez că un Dan Șova, spre exemplu, se bucură că USL a luat cam tot ce se putea lua la alegerile de duminică.

Pentru problema reprezentativității generației mele, a lipsei de reprezentare, de fapt, de vină sunt golanii zilei, aceia care au ales căderea în gol. Pentru că votul ăsta este definiția cea mai clară, cea mai curată a compromisului. Iar un compromis ajunge, când și când, să fie o cădere în gol. Nu poți să știi care va fi momentul exact în care căderea o să te doară. E, dacă vreți, ca un joc de domino.

Probabil că o să asist, în perioada următoare, la „savuroase" povești despre puterea care corupe și, desigur, despre puterea absolută care corupe absolut. Voi fi martora unei Românii care pierde din mers, nesimțită și senină, ritmul Uniunii Europene.

N-am sentimentul responsabilității la scară... planetară. Iar scepticismul meu relativ educat nu mă mai lasă să cred că... o să fie bine. Pentru că o să fie, dacă nu rău, al naibii de greu. Îmi place să cred însă că am responsabilitatea unei vieți decente, în care nu am voie să renunț la visele mele, la valorile în care cred.

P.S.: Nu știu dacă am acum o tendință de victimizare. Am să amintesc însă aici faptul că am doi prieteni liberali care trăiesc, ca și mine - mai mult sau mai puțin -, un moment de insatisfacție. Pentru că, deși au făcut campanie pentru un USL în care nu cred, s-au pliat perfect pe „principiul" lui Marshall McLuhan: „Nu sunt neapărat de acord cu tot ce spun". Ceea ce, într-un context ca acesta, mi se pare destul de trist. Pentru noi toți.