Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
02:51 12 12 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

„In Arcadia“, de Ben Okri

ro

03 Sep, 2016 00:00 1313 Marime text
Pentru cei care iubesc o lectură de bună calitate, recomand „In Arcadia”, cartea lui Ben Okri. Are de toate, un lirism aparte, o filosofie mistică, ceva existenţialism şi adâncime. Șapte personaje prezentate drept ratate (orice ar însemna asta într-o societate de consum), diferite ca personalitate şi ironizate la început, obsedate de munca lor, care nu le aduce prea mari satisfacţii, primesc oferta de a călători prin lume în căutarea unei aşa-zise Arcadii, raiul dispărut al umanităţii, şi a aduce o mărturie, oricare, a existenţei acesteia.
 
Este vorba despre o echipă de filmare ai cărei membri nu voiau altceva decât să plece departe de probleme şi griji şi să evadeze dintr-un cotidian absurd în care nu-şi împliniseră micile vise. „De aceea am făcut-o, dar şi pentru că eram plătiţi.” Trezirea lor - care se întâmplă pe parcursul călătoriei - din diferite motive nici măcar nu are importanţă, cât vocea scriitorului care îşi expune ideile prin gurile atâtor personaje. Şapte idei diferite despre viaţă şi modul de a o trăi, toate posibile şi justificabile, asta ca să se mai înveţe minte cineva să judece dintr-un singur punct de vedere, şi anume al lui. Dar întrebarea este: care el din toţi, atât timp cât în fiecare om sălăşluiesc mai multe personaje?
 
De la început se cuvine a spune că Okri nu este un autor comod, ba chiar are un mic puseu de aroganţă faţă de anumiţi cititori când le spune „dacă vă aşteptaţi la altceva, mai bine închideţi cartea”. Poţi să iei treaba asta şi ca pe un teasing, adică de ce să închid cartea, ia să vedem, nene Okri, dacă-ţi meriţi premiul de cu o carte mai înainte, şi anume „Drumul înfometat” (apărută în 1991, povestea copiilor africani, înfometaţi).
 
„În Arcadia” aduce în discuţie o altă foame, o foame ca o sete sau ca o mâncărime a spiritului, o prezenţă sau o absenţă sau fantoma unei prezenţe, oricum ar fi, e vorba de praful de stele, de oamenii văzuţi bidimensional, creaţi din rămăşiţele zeilor, comportându-se haotic în lipsa conştiinţei unui sine dezvrăjit şi desacralizat.
 
Am citit cartea într-o română necorectată, neglijentă, cu o traducere dubioasă, dar chiar şi-aşa, stilul rămâne hipnotizant, seducător, armonios, ca un cântec al spiritului. Astfel, nevrând să pierd poezia dintre rânduri, am făcut rost de ea în engleză, limbă pe care autorul o mânuieşte la perfecţie, deşi s-a născut în nordul Nigeriei, şi-a primit educaţia în Londra, apoi la Universitatea din Essex. Când credeam că o carte nu poate fi mai frumoasă de-atât, după citirea în engleză se mai dezvăluie încă o dată, şi mai treci printr-un rând de emoţii neaşteptate când ai acces la ritmicitatea unei fraze uluitoare la prima mână. Cuvinte simple puse într-o topică a frazei ce sună a cântec, a şoaptă amară şi, în acelaşi timp, o cheie către esenţialul din noi. Tot ce se întâmplă devine pretext pentru trezirea din amorţeală. Un tunel, o câmpie, o inscripţie, un semn al primăverii. Iată cum vede Okri scurtele călătorii în tuneluri.
 
„Gonirea într-un tren trecând printr-un tunel este precum un cocon, un pântece mişcător, o călătorie prin moarte spre lumină. Dar înfăţişarea morţii este cea mai înceţoşată. Felul în care suntem în acea moarte în mişcare ne spune cum vom fi în lumina vieţii ce va veni. Tunelul conferă sens şi valoare luminii, dacă ajungem acolo...”
 
Și apoi finalul, ultima frază, la fel de importantă ca şi prima dintr-o carte, atât de aiurea sau de superficial înţeles de unii critici. S-a spus că Okri a redus oamenii la nişte simple inscripţii pentru alţi oameni. Probabil au ratat paragrafele despre acele inscripţii misterioase pe care cei şapte le primeau pe parcursul călătoriei spre Arcadia, inscripţii ce-i făceau să-şi pună întrebări, să se privească mai adânc în oglinzi şi de-acolo, tot mai mult, în adâncurile propriului sine. Astfel că ultima frază are acest sens şi nu altul, că şi noi putem fi inscripţii pentru alţi oameni, care se pot teme, care vor dori să dispară sau se apropie mai mult, sau putem fi semne sau deşteptări, treziri pentru alţii care abia aşteaptă să intre în neverosimil, flămânzi să evadeze spre locul unde se găseşte mereu Arcadia. Adică în tine însuţi.
 
Dacă e mai multă filosofie sau mai multă poezie aici nici nu mai are importanţă, atât timp cât te abandonezi lecturii cu acea uimire a omului care ştie toate acestea, dar nu s-a gândit să şi pună intuiţiile lui ancestrale în practică (să-i spunem chiar rutină cotidiană). Pentru că tot ce e rutină ne omoară încet, nu-i aşa?
 
„Viaţa ar trebui să ne fascineze.
Și să ne facă să vrem mai mult.
Mai multă bucurie.
Mai multă distracţie.
Mai multă dragoste.
Mai multe râsete.
Mai multă libertate.
Mai multă dreptate.
Mai multă lumină.
Apoi au fost tăcuţi din nou, privind visători afară. Pentru nişte oameni care ar fi privit înăuntru prin ferestrele trenului, ei ar fi putut să fie inscripţiile.
 
Și dacă nu reuşeşti să fii niciodată inscripţia cuiva, atunci poate că nu merită să te plimbi prin Arcadia. Dar, mă rog, nu cred că-şi ridică prea multă lume problema asta. Și, de aceea, scurta aroganţă a lui Ben Okri de la început: „Dacă nu mă puteţi înţelege ca pe o ghicitoare sau un paradox, cum veţi înţelege vreodată inscripţiile invizibile? Sper c-am reuşit să vă enervez. Sper că v-am înfuriat atât de tare, încât să daţi la o parte această carte şi să alegeţi una mai potrivită cu supunerea voastră de oi în turmă. De fapt, îmi plac oile. Dar nu-i suport pe oamenii care se poartă ca nişte oi în turmă. În această călătorie nu accept niciun ticălos mulţumit de viaţa lui”, capătă sens la sfârşit, chiar dacă le înfurie atât pe nepriceputele oi, care nu ştiu să facă diferenţa dintre aroganţă, cruzime şi sinceritate. Și-apoi, în definitiv, ce-ar fi sinceritatea fără cruzime? Nu poţi să cânţi şi să minţi în acelaşi timp.
 
Sursă fotowww.lumeinmundo.wordpres.com

Ti-a placut articolul?

Comentarii