Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
15:19 23 11 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Constanţa de odinioară Franţa, cu ochii pe Dobrogea (galerie foto)

ro

29 Aug, 2017 00:00 2451 Marime text
În noiembrie 1878, Dobrogea revenea acasă după mai bine de patru secole de administrare otomană care amprentase puternic existenţa provinciei. Chiar şi aşa, ea păstra aerul cosmopolit al mozaicului etnic pe care-l adăpostea. Poate de aceea şi erau în funcţiune, la Constanţa, în acel moment, şase consulate: austro-ungar, italian, rus, francez, englez şi german.
 
Grija Franţei pentru Dobrogea s-a manifestat în diverse moduri, de la începuturile ei. Consulatul francez de la Constanţa şi viceconsulatul de la Tulcea îşi informau periodic superiorii asupra politicii româneşti faţă de Dobrogea cu mult înainte ca Tratatul de la Berlin să decidă revenirea acesteia acasă.
 
Bunăoară, la 10 august 1877, agentul consular al Franţei la Constanţa, U. Chausserie, se adresa Ministerului de Externe francez, informând despre situaţia oraşului Constanţa sub administraţie rusă: „Relaţiile diferitelor consulate cu autorităţile civile şi militare sunt excelente. Ruşii caută să se facă bine văzuţi de noi, să ne atragă atenţia asupra lor; răspunzând politicos la avansurile lor, noi ne ţinem într-o oarecare rezervă pe care o credem de datoria noastră“.
 
La 10 iulie 1886, acelaşi viceconsul al Franţei la Constanţa se adresa superiorilor săi francezi, pledând pentru dirijarea comerţului românesc prin portul Constanţa, pentru care erau necesare lucrări de extindere. „Construcţia podului la Cernavodă este destinată, conjugată cu mărirea portului Constanţa, să aducă o rapidă dezvoltare a forţelor vii ale României, introducând în profitul său tranzitul din Europa centrală şi, poate mai târziu, acela din întreaga Europă. Dacă guvernul este în mod real preocupat de interesele ţării, nu va pierde nicio singură clipă pentru a începe lucrările“ (Marin Stanciu şi colaboratorii, „Din tezaurul documentar dobrogean“, Direcţia Generală a Arhivelor Statului din RSR, 1988, p. 57.)
  
Tot U. Chausserie scria ministrului de Fraycinet despre începutul lucrărilor la piedestalul pe care se va monta statuia lui Ovidius, cioplitorii fiind aduşi special din Italia. „Primarul de Constanţa îşi propune să dea cea mai mare strălucire posibilă acestei ceremonii, scop cu care vor fi adresate invitaţii de către municipalitate tuturor oamenilor de litere din Europa meridională“ (op.cit., p. 118).
 
Câteva zile mai târziu, un alt raport cu aceeaşi destinaţie şi acelaşi semnatar face o amplă descriere a bogăţiilor de neînchipuit ce zac în pământul Constanţei. „Ar fi de dorit ca municipalitatea să facă să înceteze /…/ devastarea ce domneşte acolo ca suverană şi să o înlocuiască cu un sistem de săpături metodice. Dar este mai mult decât probabil că ea va continua să se dezintereseze, ca şi în trecut, de tot ceea ce are trăsăturile antichităţii şi că prefectura şi guvernul se vor ţine într-o rezervă care seamănă mai mult a indiferenţă“ (op.cit. p. 126).
 
Asemenea rapoarte informative sunt multe şi se păstrează în arhivele diplomatice de la Paris şi în Arhivele Statului din Bucureşti.
 
De ce erau francezii atât de atenţi cu această zonă? Simplu. Celebrul tren de lux Orient Expres, căruia, în urma insistenţelor lui Gheorghe Duca, directorul general al Căilor Ferate Române, i se prelungise ruta de la Bucureşti la Constanţa, parcurgea traseul Paris-Bucureşti în 48 de ore şi de aici la Constanţa în alte cinci ore. Iar prima hartă a staţiunii Mamaia este comandată în Franţa, în decembrie 1905, la Serviciul Arhitectură - Peisagistică al Primăriei pariziene.
 
Să nu omitem nici că francezii au fost şi printre primii investitori ai Dobrogei: antrepriza franceză A. Hallier pentru acvatoriul noului port, la 1895, Aquila Franco-Română pentru petrolul exportat prin Constanţa, Compania Mesageriilor Imperiale Maritime sunt doar câteva nume care s-au făcut cunoscute în viaţa economică a provinciei. Bunăoară, Mesageriile Maritime Franceze au fost o remarcabilă companie de navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră. În timpul războiului din Crimeea, navele sale s-au alăturat marinei militare, transportând trupele franceze. După război, compania a început diligenţele pentru organizarea unei linii pentru mărfuri şi pasageri între Marsilia-Constantinopol-Galaţi-Brăila. În iulie 1857, după primirea avizului Ministerului de Finanţe al Franţei şi semnarea de către acesta a unei convenţii cu compania respectivă, s-a inaugurat un serviciu regulat de navigaţie pe ruta cerută, cu escale la Varna, Sulina, Tulcea şi Galaţi (Marin Stanciu şi colaboratorii, „Din tezaurul documentar dobrogean“, op.cit. p. 160).

Monumentul ostaşilor francezi de la Constanţa 

În 1892, cu ocazia săpăturilor pentru fundaţia noului cazino, pe malul falezei dintre far şi port s-au descoperit oseminte omeneşti, resturi de uniforme, nasturi cu însemne franţuzeşti purtând numerele regimentelor 20 şi 27. Dovezile erau clare: soldaţii francezi decimaţi de ciumă în timpul Războiului Crimeii, în campania de retragere din iulie-august 1854, au rămas să doarmă somnul veşnic la malul Mării Negre. Săpăturile au continuat sub directa coordonare a arhitectului-şef al oraşului.
 
Primăria a oferit Franţei un teren pentru a depune aceste oseminte, iar aceasta a construit mai întâi un osuar. La 28 mai 1892, ofiţerii de pe vasul francez „Petrel“, comandantul acestuia, Saint Pern, alături de prefectul judeţului, colonelul comandant al trupelor, colonelul-şef de stat major al Corpului de Armată, ofiţerii de infanterie, de cavalerie, de artilerie, de intendenţă, tot corpul consular, colonia franceză numărând opt familii, populaţia oraşului, „atrasă de simpatie“, au participat la un fastuos ceremonial militar prin care s-au îngropat aceste oseminte.
 
Raporta comandantul Saint Pern superiorilor săi: „Prefectul mi-a adresat câteva cuvinte de simpatie pentru poporul şi soldaţii noştri şi mi-a strâns mâna, ca şi consulii şi colonelul“ (Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, fond Primăria Constanţa, dosar 7/1894, fila19).
 
Viceconsulul Franţei la Constanţa, P. de Cantouly, invita duminică, 8/20 mai 1894, autorităţile locale să participe la inaugurarea monumentului pe care Franţa l-a ridicat în memoria soldaţilor săi morţi în acest oraş în timpul războiului de la 1854-55 (Dacia, anul X, nr. 242, 21 octombrie 1923, p. 1-2).
 
În Dobrogea au fost ridicate mai multe monumente ale soldatului francez. La Constanţa (două), la Ostrov, la Mircea Vodă. Alături de români, pe pământul răvăşit de arme, s-au aflat şi francezii.

Emmanuel de Martonne ia apărarea Dobrogei la Paris, în 1918 

După cum se ştie, la 24 aprilie  1918  se încheie  Pacea de la Bucureşti,  semnată de România şi Puterile Centrale, prin care România revenea la graniţele dinainte de război, dar se cedau către Puterile Centrale Dobrogea, trecătorile Munţilor Carpaţi (5.600 kmp), se impuneau demobilizarea armatei române şi controlul german asupra economiei româneşti. Tratatul nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României sau promulgat de Regele României, în speranţa că soarta războiului se va întoarce. Dispoziţiile tratatului nu au intrat în vigoare decât timp de şase luni. Totuşi, conform tratatului, Puterile Centrale au început să-şi retragă trupele de pe teritoriul României. Atunci au sărit în ajutorul României prietenii ei şi s-au alăturat fruntaşilor politici cu dragoste şi responsabilitate faţă de ţară.
 
Unul dintre aceştia a fost Emmanuel de Martonne. Eruditul geograf francez, care multă vreme studiase în ţara noastră, a fost numit consilier tehnic al Franţei la Congresul de Pace din Versailles şi în această calitate i s-a dat şi însărcinarea de a face un raport asupra problemei Dobrogei. Se ştie că bulgarii şi anumite puteri care susţineau cauza bulgărească la conferinţa Păcii au făcut o propagandă foarte activă pentru a li se ceda Dobrogea.
 
Emmanuel de Martonne priveşte chestiunea cu totul obiectiv şi, studiind Dobrogea din punct de vedere geografic, istoric, etnografic, economic şi strategic, lasă ca faptele şi cifrele să vorbească, comenta reporterul în Arhiva Dobrogei, vol. 2, nr. 2, aprilie-iunie 1919. „Din punct de vedere geografic - zice d-sa - Dobrogea nu ţine nici de România, nici de Bulgaria. Totdeauna a fost geograficeşte o ţară deosebită: în antichitate Scythia minor, în evul mediu Beidzan, cum îi zice Edrisi, sau Dobrogea cum a fost numită după «aventurierul» Dobrotici. Istoriceşte însă n-a fost niciodată bulgărească. Au spus-o înşişi istoricii bulgari Miletici şi Kalukoski. Nici un monument istoric, nici chiar monede, în număr mai mare, n-au lăsat bulgarii aci.
 
Autorul aminteşte munca uriaşă depusă de Români pentru ridicarea economică şi culturală a Dobrogei şi încheie: «România are dreptul de a fi mândră de progresul realizat în Dobrogea. Războiul actual a dovedit îndeajuns că este aproape imposibil să se apere însăşi Capitala României, Bucureşti, contra unor forţe importante ce ar înainta din Carpaţi, când o armată duşmană stăpâneşte Dobrogea»“.
 
Raportul lui Emmanuel de Matonne, însoţit de două anexe şi o hartă, a avut influenţă hotărâtoare asupra Conferinţei de Pace. Şi dacă Dobrogea a fost salvată, acestui prieten al românilor trebuie să-i mulţumim în cea mai mare parte, scria revista citată.

Ti-a placut articolul?

Comentarii