De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
01:58 24 03 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Cartea zilei „Armânii în România secolului XX. Istoric, fapte, însemnări, documente“, George Beza

ro

28 Aug, 2015 00:00 3294 Marime text
Bun regăsit, dragi prieteni, la o nouă recomandare de lectură! Astăzi semnalăm apariţia unui nou volum despre istoria armânilor din România, precum şi despre parcursul instituţional şi social al acestora. Volumul, cu un titlu sugestiv - „Armânii în România secolului XX“ -, conţine memoriile, documentele şi notele lui George Beza consemnate în câteva „caiete-note despre aromâni“. Îngrijirea volumului pentru tipar, traducerea documentelor scrise în limbă franceză, prologul şi epilogul îi aparţin lui Paul Michael Beza, care adaugă cărţii şi o colecţie de fotografii ale familiei. Paul Beza contribuie cu cea mai mare parte a notelor de subsol, iar titlul a fost ideea domniei sale, coperta şi conceptul grafic fiind realizate de Maria Beza, cei doi făcând echipă editorială în acest travaliu intelectual.

Autorul acestei cărţi, George Beza, a fost unul dintre armânii de faimă, el rămânând în memoria colectivă ca cel care a intenţionat să-l ucidă pe Constantin Angelescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, în data de 21 iulie 1930. Totuşi, George Beza nu a intenţionat să-l ucidă pe C. Angelescu, ci a vrut să atragă atenţia autorităţilor româneşti asupra faptului că nu s-au respectat promisiunile stabilite în momentul negocierilor procesului de colonizare a armânilor. Angelescu era implicat în redactarea Legii de Organizare a Dobrogei Noi şi, în această calitate, a făcut imense servicii bulgarilor (cu alte cuvinte, Angelescu trăda interesele naţionale). Beza a identificat veriga slabă instituţional şi a acţionat ca un patriot român.
Din momentul în care începe procesul, George Beza devine figura legendară în care armânii şi-au pus speranţa pentru rezolvarea gravelor probleme cu care se confruntau în Cadrilater. Citind cartea însă, lectorul va vedea că George Beza a făcut mari servicii României şi servicii enorme Aliaţilor, pe frontul din Orient. Nu insist asupra acestor servicii aduse de către autorul cărţii, ci voi descrie în câteva rânduri drumul românesc al armânilor.

Armânii sunt dovada istorică a unei continuităţi latine milenare în Peninsula Balcanică în ciuda slavizării, grecizării, albanizării, românizării şi a unor impedimente de ordin politic, social, cultural la care au fost supuşi de către guvernele statelor balcanice în care trăiau. Însuşi numele de armân (rrâmân) confirmă originea latină a acestei populaţii balcanice. Paul Beza susţine, în prologul cărţii, că denumirea de vlahi care le-a mai fost dată îi apropie de dacoromâni, ei înşişi numiţi valahi. Pe acest considerent, statul român s-a implicat în mod cultural şi politic în sudul Dunării începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1864, mai precis). Astfel a fost posibilă deschiderea unui număr de 113 şcoli şi a unor licee care au funcţionat în statele balcanice şi care au facilitat contactul cu limba română şi cu valorile culturii române. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoria şi existenţa armânilor sud-dunăreni au devenit fie subiect de cercetare, fie obiect de controverse între etnografi, istorici şi lingvişti. Aceştia vor călători în această zonă a Europei, lăsându-ne relatări deosebite.

Mai complexă este abordarea problematicii de ordin politic, susţine autorul, problematică ce diferă radical în funcţie de statul de tutelă în care trăiesc armânii. Teoriile oficiale despre armâni aparţinând academiilor de ştiinţe din Grecia, Serbia, Bulgaria, România şi Albania diferă radical una de alta şi nu coincid nici măcar în relaţie cu evenimentele secolului XX (Tratatul de la Bucureşti din 1913, spre exemplu). De la momentul în care s-a deschis prima şcoală în Balcani (în primă fază, armânească, ulterior, românească), România s-a erijat în susţinătorul armânilor sud-dunăreni prin înfiinţarea de şcoli şi biserici, menite a le familiariza cu valorile româneşti de care se apropiau în mod evident. Imensa dificultate a realizării obiectivelor naţionale armâneşti rezida în faptul că diversele comunităţi etnice aflate în Turcia europeană, cum era şi cazul Macedoniei, nu formau blocuri compacte, lesne de decupat geografic, fapt care atrăgea după sine transferarea problemei minorităţilor în statele balcanice nou constituite ce preluau o parte din moştenirea teritorială otomană. Pe acest fundal are loc escaladarea rivalităţilor dintre diversele comunităţi etnice dornice să-şi asigure un teritoriu pe care să-l „naţionalizeze“, paralel cu incapacitatea Imperiului Otoman de a menţine securitatea în zonă.

Declanşarea luptei antiotomane din Macedonia, în anul 1903, a sporit climatul de insecuritate, iar violenţele intercomunitare au devenit mai grave ca niciodată. În aceste circumstanţe, guvernul de la Bucureşti nu putea să nu ia în calcul trecerea de la o atitudine filantropică faţă de elementul armânesc din Turcia europeană la o soluţie instituţionalizată, bazată pe legi şi care să poată răspunde mai bine nevoii de prezervare a identităţii naţionale a armânilor şi de securizare a comunităţilor etnice, lucru pe care l-a făcut prin colonizările pe care le-a derulat în Dobrogea de Sud după 1925.

Iradeaua din primăvara anului 1905, obţinută de guvernul de la Bucureşti prin negocieri directe cu autorităţile otomane, părea să fie o bună soluţie prin care, legal, se acordau o serie de drepturi aromânilor din imperiu, precum autonomia şcolară, oficierea serviciilor religioase în limba armână şi posibilitatea de a participa prin alegeri la constituirea autorităţilor locale. În acelaşi timp cu iradeaua amintită a fost emisă şi o Înaltă Teskerea Vizirală care dădea dreptul ca supuşii armâni din Turcia să poată folosi limba armână în biserici şi în şcoli. Emiterea de către sultan a acestui act, în 1905, nu era lipsită de interes şi de importanţă pentru otomani: el urmărea să câştige bunăvoinţa comunităţilor de armâni într-o epocă în care autoritatea imperiului se eroda continuu iar loialitatea celorlalte comunităţi etnice balcanice lăsa de dorit, deoarece acestea erau susţinute de statele naţionale nou înfiinţate.
În acest mod, armânii şi-au dat acordul pentru susţinerea statului multinaţional otoman în cadrul căruia credeau că-şi pot găsi locul şi susţinerea politică. De altfel, aromânii au contribuit la reformarea şi modernizarea statului otoman, aspect care a condus la crearea condiţiilor favorabile afirmării comunităţii aromâne din Balcani. În momentul revoluţiei Junilor Turci din 1908, armânii au sprijinit mişcarea politică, iar unii dintre membrii elitei armâne au devenit demnitari otomani după 1908. Un exemplu elocvent este cel al lui Nicolae Batzaria, membru al Comitetului Uniune şi Progres, apoi parlamentar şi ministru în guvernul de la Istanbul, ulterior om politic în sistemul politic românesc.

Această atitudine pro-otomană a comunităţilor de aromâni era alimentată de rivalităţile intercomunitare în care aromânii erau deseori victime şi de politicile statelor balcanice care deznaţionalizau diversele comunităţi de aromâni. Practic, se repeta situaţia din Austro-Ungaria, unde românii din Transilvania îşi investiseră speranţele în autorităţile de la Viena pentru temperarea politicilor de asimilare ale guvernelor de la Budapesta. Dacă urmărim doar parcursul politic al lui N. Batzaria, putem vedea soluţia de avarie pe care armânii o foloseau pentru a-şi păstra organizarea şi anumite drepturi obţinute sub autoritate otomană, ulterior, sub autoritate românească. Ne putem pune întrebarea cum se poate ca un politician să facă parte din două sisteme politice opuse total ca filosofie şi cum este posibil să deţii demnităţi publice în două state diferite. Răspunsul este simplu: problema armânească a fost o problemă politică în Balcani, iar fiecare stat care a „moştenit“ de la Imperiul Otoman comunităţi de armâni a încercat să le „topească“ în cadrul „corpului naţional“. Excepţie face România, care a oferit alternativă comunităţilor de armâni, fiind interesată să colonizeze Cadrilaterul cu populaţie apropiată ca obiceiuri, limbă, cultură.

Anul 1913 va fi punctul terminus a ceea ce numim problema orientală şi împărţirea teritoriilor ce aparţineau Imperiului Otoman, „bolnavul Europei“. Totodată, Pacea de la Bucureşti din 1913 va rămâne în mentalul colectiv al aromânilor ca o „mare catastrofă identitară“, aşa cum afirma N. Trifon într-o carte excelentă despre istoria armânilor.
Referindu-se la negocierile de pace din 1913, George Murnu afirma, în 1914: „Grecia, Serbia şi Muntenegru s-au îndoit ca teritoriu, Bulgaria a dobândit ţinuturi întinse la miazăzi, Albania a devenit un stat de sine stătător… Numai un singur neam, aromânimea, armânamea noastră, nu şi-a putut asigura pentru sine, din întregul teritoriul ocupat odinioară de turci, nici o bucată de pământ, unde să-şi poată adăposti fiinţa sa etnică şi să poată lua parte, ca membru egal îndreptăţit, în concertul popoarelor din răsăritul Europei“.

Începând cu 1925, când situaţia lor din Grecia s-a înrăutăţit, o parte a armânilor răspund ofertei româneşti de a fi primiţi în Dobrogea de Sud, considerată un mediu propice pentru a-şi păstra limba, tradiţiile, identitatea etnică. De atunci şi până în 1938, ei vin în grupuri compacte în România şi sunt colonizaţi în Cadrilater, în judeţele Durostor şi Caliacra, care făceau parte, la vremea respectivă, din componenţa României.
Noile reconfigurări ale frontierei de sud, deşi au fost considerate a fi strategice, nu au adus României mai mult echilibru în ceea ce priveşte garantarea securităţii acelor zone. Actul în sine a fost considerat o anexare teritorială clasică de către cei care au supervizat negocierile şi au fost de acord cu împărţirea moştenirii otomane. Deşi oamenii politici români ai epocii au găsit justificări pentru această anexare, evenimentul a fost considerat un factor nociv care a tensionat puternic relaţiile dintre Bulgaria şi România în perioada interbelică. România a fost statul care le-a oferit o alternativă armânilor în momentele dramatice ale existenţei lor.

Desigur, au fost şi inconveniente care au impietat ulterior evoluţia şi existenţa armânească în Dobrogea de sud, în sensul că guvernele româneşti nu au respectat înţelegerile pe care le-au convenit cu liderii armânilor. Cert este că armânii au fost puşi în situaţia de a putea alege între a-şi păstra şi conserva identitatea şi a fi asimilaţi de către nou-înfiinţatele state balcanice care se împotriveau manifestării sentimentului armânesc, precum şi a tradiţiilor.
Atitudinea ostilă a liderilor ţărănişti, precum şi inconsecvenţa liderilor Partidului Naţional Liberal au creat mari deziluzii printre coloniştii armâni, care se simţeau străini într-un spaţiu şi într-un stat de care nu-i lega absolut nimic. Motivaţia acceptării de către armâni a colonizării a fost aceea a găsirii în cadrul statal românesc a voinţei politice care să le permită acestora rezolvarea dezideratelor politice şi conservarea culturii identitare şi a tradiţiilor păstrate de secole.

Mulţi dintre armâni au fost încântaţi de noua viaţă descrisă de curentul declanşat de campania colonizării - cei cu vederi liberale -, spre deosebire de ceilalţi, conservatori, cei care vor rămâne acolo. Din păcate, toată această mare de oameni care au fost aduşi să colonizeze acele teritorii dobândite de statul român, fie ei aromâni, basarabeni sau români din Oltenia, au fost parte dintr-un experiment al timpurilor în care trăiau, al războiului care urma să vină şi, nu în ultimul rând, al congreselor de pace ce urmau războaielor, cele care hotărau destine, fie teritoriale, fie ale populaţiilor care trăiau în acel spaţiu. Problemele nu au fost rezolvate de măsurile pe care guvernele României le-au luat, deoarece se alocaseră puţine fonduri pentru a se construi spaţii de locuit, iar coloniştii aromâni nu aveau unde să domicilieze.

Chiar şi Nicolae Iorga, care fusese implicat în acţiunea colonizărilor, recunoştea, într-o anumită măsură, această nereuşită a guvernelor româneşti. Analizând situaţia din Cadrilater, Nicolae Iorga consemna: „În Dobrogea cea nouă, datoria mea de partid naţional ar fi să sprijin pe macedoneni, care reprezintă o parte aşa de interesantă a poporului românesc; oameni care au dat în civilizaţia naţională proporţional infinit de mult, oameni care sunt, desigur, după cum ştiţi, cu mult mai destoinici decât noi; nu există unul din ei care, pus în orice situaţie, să nu fie în stare a se descurca, sunt marii creatori de cultură din toată Peninsula Balcanică şi pe oamenii aceştia i-am smuls de la casele lor, i-am transportat pe pământul românesc, din neagricultori, i-am făcut agricultori, din oameni de oraş, i-am făcut oameni de sate, ne-am bătut joc puţin de speranţele lor.“

Dincolo de aceste descrieri de ordin politic, social, cultural, ale armânilor, cartea prezentată azi mi se pare interesantă şi din alt punct de vedere. Volumul apare în spaţiul cultural englez, deci în afara cenzurii oficiale a vreunei edituri din România pe motiv că „nu ar fi conformă cu teoria oficială despre aromâni“! Lucrarea apărută în Marea Britanie întregeşte o tendinţă de publicare a lucrărilor în edituri din străinătate, lucrări care spun lucrurilor pe nume, adică textele pun punctul pe „i“. Dintre acestea, amintim: „Aromânii pretutindeni şi nicăieri“ (publicată în limba română în două ediţii) sau „Unde este Aromânia?“, ambele scrise de N. Trifon, Gustav Weigand, „Armânii - ţară şi oameni“, vol. I., lucrare tradusă de Cristian Bandu şi îngrijită de Mariana Bara, autoare a excelentei lucrări „Limba armânească“, care cercetează modul în care armâna întruneşte caracterul unei limbi în sine. Nu exclud lucrările cercetătorilor români (unii dintre ei armâni), care au valoare ştiinţifică certă, dar care nu se menţionează în multe dintre temele tabu cu şi despre armâni.

Printre aceste „cercetări“, identificăm şi lucrări despre armâni, de o calitate ştiinţifică îndoielnică, prezentând „teorii ştiinţifice“ de-a dreptul caraghioase, în loc să recunoască realităţile petrecute. Închei prin a spune că „poporul armân“ a fost sacrificat pe altarul naţionalismelor balcanice, iar existenţa multor instituţii constituite în statele balcanice, inclusiv în România, se datorează acestui popor destoinic.

Recomand acest volum de excepţie, o pagină de istorie, de etnologie şi de cultură identitară cu adevărat autentică.
 
Lectură plăcută!
 
Titlu: „Armânii în România secolului XX. Istoric, fapte, însemnări, documente“
Autor: George Beza
Editura: Fast Print Publishing
Locul şi anul apariţiei: Peterborough, Marea Britanie, 2015.
 
Sursa foto: Facebook

Ti-a placut articolul?

Comentarii

  • NEC 28 Aug, 2015 05:53 Felicitări pentru articol, care aduce multe lămuriri în ceea ce privește istoria acestei etnii ce a dat culturii române o mulțime de personalitîți. Aș dori să aflu cum pot procura un dicționar armân-român.