Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
12:24 22 08 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Un grup de sportivi din Constanţa, printre tancuri şi focuri de armă Iulian Popa, mărturii-document din „iadul“ de la Praga (galerie foto)

ro

04 Aug, 2016 00:00 3658 Marime text
 

Un grup de copii (fete şi băieţi) din Constanţa, de 12 - 13 ani, sportivi, au trăit aventura vieţii lor la Praga, unde s-au aflat, în acelaşi timp, într-un mare pericol

Martori la invadarea Cehoslovaciei, în august 1968, de către forţe militare din Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria şi Bulgaria! Prezentă în acea perioadă la Praga, la o bilaterală sportivă, o delegaţie de la Clubul Sportiv Şcolar numărul 1 din Constanţa a trăit zile istorice, acum 48 de ani, printre tancuri, maşini de război şi soldaţi înarmaţi până în dinţi. În inocenţa lor, copiii îşi dădeau seama prea puţin de dimensiunea pericolului în care se aflau. Profesorii însoţitori însă şi, în ţară, părinţii micilor sportivi (care nu ştiau nimic de soarta copiilor) tremurau oră de oră şi zi de zi, cu gândul la ce se putea întâmpla!
 
Acum în vârstă de 60 de ani, Iulian Popa, directorul adjunct al CSS1 Constanţa, a făcut parte în 1968 din grupul de copii de la Constanţa care s-a nimerit în Praga în acele zile de groază. Îşi aduce aminte perfect de toate cele pe care le-a trăit, copil, în Cehoslovacia. Acum priveşte însă cu alţi ochi acele evenimente, iar multe dintre amintiri îi îneacă vocea de emoţie.

Premiu de la Federaţia Română de Baschet

„A fost o bilaterală între CSS1 Constanţa şi un club din Praga, la nivel de fete şi băieţi, la mini-baschet. Această «expediţie» a venit şi ca un premiu oferit de Federaţia Română de Baschet echipei de băieţi a clubului nostru, care a câştigat primul turneu de mini-baschet, organizat în sala Floreasca. Pe lângă băieţi, au mers şi fetele, câte 12 în fiecare echipă. Le întorceam astfel vizita celor din Praga, care, în iulie 1968, veniseră pe litoral, fiind cazaţi în tabăra de la Năvodari“, începe Iulian Popa.
 
Actualul director adjunct al CSS1 Constanţa a făcut eforturi să-şi aducă aminte cine au fost toţi copiii (fete şi băieţi) care au făcut parte atunci din cele două echipe, apelând şi la memoria unui alt fost coleg, însă ambii mai reţin puţini dintre micii sportivi din 1968. „La băieţi, pe lângă mine, au mai fost Aurel Bejan, Dan Martinescu, Lucian Cernat (fratele marelui baschetbalist Costel Cernat), Niţu, Golea, Iacşa sau Septimiu. Atât îmi aduc aminte. Ultimilor patru nu le mai reţin numele întreg. La fete, îmi aduc aminte de Mihaela, cea care, peste mulţi ani, avea să devină soţia fotbalistului Paul Peniu, de la FC Farul. Noi, băieţii, eram însoţiţi de antrenorul Gigel Patrichi, iar fetele, de Meri Popovici. De la Constanţa a mers şi Mareş, care era preşedintele organizaţiei de pionieri pe judeţ“, arată Iulian Popa.

„Semn rău“

Copiii se bucurau foarte mult de această ieşire în străinătate, întrucât, „pe acea vreme, în general, se pleca greu din ţară, chiar şi în ţările din blocul socialist“, după cum spune Iulian Popa, care mai arată: „Noi nici nu visam ce traiectorie urma să avem“. Grupul de la CSS1 a plecat de la Constanţa, spre Bucureşti, cu trenul. „Ne-a condus multă lume. Ulterior, la întoarcerea acasă, am aflat că un domn a alergat după tren, a alunecat, iar trenul i-a tăiat picioarele. Au sărit părinţii noştri să-i facă un garou dintr-o curea. Cineva a zis atunci cu referire la plecarea noastră: «Semn rău»“, povesteşte directorul adjunct.

Cazaţi într-o zonă internaţională

De la Bucureşti, delegaţiei constănţene i s-a alăturat şi Stelian Gheorghiu, căruia i se zicea „nea Tilică“. „A fost primul care a organizat festivalul de mini-baschet, iar ulterior, după ce a decedat, competiţia i-a purtat numele“, dezvăluie Iulian Popa. Micii sportivi au urmat traseul cu trenul, ajungând la Praga într-o seară. „Ne-au aşteptat cu un autobuz Carosa, cum era la acea vreme. Ne-au cazat într-un complex de cămine studenţeşti, o zonă internaţională, unde erau numai studenţi străini, veniţi la studii la Praga. Ca şi Roma, Praga e aşezată pe şapte coline, iar acest complex era undeva sus. Erau studenţi din America de Sud, din Africa... Cazarea a fost foarte bună, cu doi în cameră, cu baie, ca la hotel. Eu am stat în cameră cu Septimiu, iar Bejan, cu Cernat“, povesteşte Popa.

„Bine aţi venit, mult-iubite şi stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu!“      

Primele zile la Praga au decurs fără probleme. Antrenamente (la o sală din apropiere), meciuri, vizite prin oraş, cumpărături. „Noi aveam tenişi Drăgăşani, vai de mama noastră, pe când cehii purtau un gen de încălţăminte de sport mult mai evoluată, erau nişte adidaşi mai înalţi, din China. Ne-am cumpărat din aceştia, dar şi genţi de umăr Botas (care aveau să devină genţile clasice). Noi umblam cu rucsacuri de mână. Am vizitat magazinele. Aveam toţi treninguri din acelea de cârpă, aşa era atunci. Lumea trecea pe lângă noi şi ne bătea pe umăr cu simpatie. Şi-au dat seama că suntem români, aveam matricole, iar Ceauşescu era în mare avânt atunci. Cehii ne apreciau. De abia fusese Ceauşescu în vizită la ei. Rămăseseră pe străzi pancarte cu «Bine aţi venit, mult-iubite şi stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu!». Ne-au dus şi să vedem tancul rusesc (pus pe un piedestal de piatră), primul tanc rusesc care a intrat în Praga şi a eliberat-o de sub jugul fascist. Am vizitat un castel cu turn auriu şi ceasul acela al lor fantastic, cu figurine. Ne-au dus să vedem şi aeroportul din Praga, care, la acea vreme, era unul dintre cele mai moderne din Europa. Am văzut pentru prima dată scări rulante şi uşi cu celulă fotoelectrică. Ni s-a părut un vis. Am văzut şi stadionul Sparta, care era foarte modern atunci, am fost impresionaţi de construcţie, nu era ca la noi, cu pistă de atletism. Am făcut şi nişte meciuri cu o echipă de puşti de la Sparta. De aici, urma să plecăm în actuala Slovacie, într-o tabără. Cum îi trimisesem şi noi în tabăra de la Năvodari“, mai spune Iulian Popa.

Garnizoana din Praga, înconjurată de tancuri

Ajuns în acest punct cu povestirea, directorul adjunct de la CSS1 trage aer în piept şi soarbe dintr-un pahar cu apă. Începe ce este mai interesant. Dar şi mai tulburător. Bărbat în toată firea, Popa este răscolit de acele amintiri. „În noaptea de 20 spre 21 august, s-a auzit numai huruit de avioane. Noi, copii fiind, nu am băgat de seamă. Dimineaţa însă, când ne-am trezit, profesorii noştri erau negri la faţă de supărare. Erau fierţi! Am mers la masă şi imediat am simţit că s-a schimbat meniul. Am avut pâine neagră şi meniul mai sărăcăcios, cu toate că mâncarea a fost excelentă cât am stat acolo. Probabil că şi trupele trebuiau să mănânce! În cele din urmă, ne-am dat seama că e ceva de amploare şi, când am întrebat, profesorii au spus că e un conflict între cehi şi slovaci. A fost probabil o explicaţie de minut. Aparatele de radio mergeau, la fel şi televizoarele, iar seara am văzut secvenţe cu garnizoana din Praga înconjurată de tancuri. Ziua ne-a scos Mareş afară, spunându-ne: «Hai să vedeţi şi să nu uitaţi niciodat㻓, arată Iulian Popa.

„Rusul a tras în sus. Du-du-du-duuu!“

Ce au văzut copiii de la Constanţa pe străzi? „Podurile erau ocupate de tancuri. Puteai ieşi pe stradă, dar cu frică. Cehii desenau cu cretă pe pereţi steaua rusească, iar în mijloc, zvastica! Seara am auzit că au fost unele incidente, cu un soldat care a tras (unii au spus că era rus, alţii că bulgar), cu un student care şi-a dat foc cu drapelul Cehoslovaciei (s-a făcut mare vâlvă pe treaba asta). Presa încă apărea, pentru că profesorii noştri au luat reviste şi ziare. Noi eram puşti, nu ne interesa. Stăteam în acele cămine, în loc internaţional, şi eram feriţi. Nu s-au băgat acolo, că erau multe naţionalităţi. Am fost martori la un singur «incident». Ne duceam la acea sală din apropiere, fără să fim programaţi, profesorii dând un pacheţel de cacao sau de cafea paznicului, ca să ne lase să ne jucăm şi noi în plus. Din momentul debutului evenimentelor, n-am mai avut program. Eram cumva consemnaţi în hotel. Am văzut cum lumea stătea după stâlpii podului, nu îndrăzneau să treacă dintr-o parte în alta. O femeie a făcut însă câţiva paşi, iar rusul a tras în sus. Du-du-du-duuu! S-a întors femeia imediat. Atât am văzut cu ochii noştri. Apoi, nu am mai ieşit. După ce au constatat că e groasă rău de tot, însoţitorii noştri nu ne-au mai scos“, îşi aminteşte fostul sportiv.

Când i-au văzut, au înlemnit

În grupul constănţean de la Praga, veştile erau derutante. „Noi auzisem că intraseră şi la noi în ţară. Eram disperaţi, pentru că tatăl meu lucra în cadrul armatei. La fel şi taţii câtorva colege. Ştirile veneau confuze. I-am văzut însă şi de aproape pe ruşi. La 15-20 de metri. Mergeam pe trotuar, încolonaţi frumos, când vine un Gaz rusesc. Când i-am văzut, am înlemnit. Au oprit, au dat prelata puţin la o parte şi au coborât. Parcă-i văd. Cu pelerine, cu casca, cu pistolul automat cu încărcător rotund, exact ca în Al Doilea Război Mondial. «Mergeţi frumos înainte», ne-au spus profesorii. Ruşii nici nu s-au sinchisit însă. Au intrat în nişte boschete şi cred că şi-au făcut acolo nevoile. Au plecat, nu ne-au făcut nimic. Nu ne-au întrebat nimic, nu au schiţat niciun gest către noi“, punctează Iulian Popa.

„Vor să ne ia, să ne ducă în Siberia“

În cele din urmă, copiii de la CSS1 Constanţa au reuşit să părăsească Praga. „A treia zi după invazie, gazdele noastre au venit cu două autocare. În primul am urcat noi, băieţii, fetele şi profesorii noştri, iar lângă şofer, pe locul ghidului, s-a lipit un jurnalist britanic, iar în celălalt, care a mers în coloană cu noi, am aflat ulterior că era echipa de juniori a Rapidului la fotbal, erau băieţi de 17-18 ani. Probabil avuseseră şi ei vreun turneu pe acolo. Am luat-o mai mult pe drumuri judeţene, nu pe şosele naţionale, surprinşi că din păduri ieşea fum, din loc în loc. Probabil erau cantonate trupe, care îşi pregăteau mâncarea. Am urmat drumuri numai de ei ştiute, strâmte, nu şosele largi. Scopul nostru era să scăpăm din iadul ăla“, spune Iulian Popa. Într-un târziu, au ajuns la graniţa cu Austria, primind sprijinul Ambasadei României la Viena. „În ţară, părinţii noştri înnebuniseră (n.r. Iulian Popa este lovit de emoţie şi ia pauză câteva secunde de la povestire). Tot dădeau telefoane, nu ştiau nimic de noi. Încercau să afle prin tot felul de rude de la Bucureşti, la nivel cât mai înalt, ce ştiau de noi cei de la Ministerul Afacerilor Externe. Au aflat tot felul de ştiri contradictorii. Chiar şi că ruşii vor să ne ia, să ne ducă în Siberia. Era nenorocire, plângeau, nu se ştia nimic concret“, spune Iulian Popa. 

Când au intrat în ţară, profesorii au început să plângă

Spre casă, traseul a fost Austria - Ungaria - România. „Mergând prin Ungaria, am rămas impresionaţi de câte trenuri militare am văzut. Platforme pline cu tunuri, cu tancuri, cu trupe, tehnică militară. Probabil că ei se aşteptau la o contralovitură din partea Occidentului. Ulterior, am aflat că Ceauşescu a ţinut un miting la Bucureşti şi atunci i-au crescut lui acţiunile. Când am intrat în România, profesorii noştri au început să plângă (n.r. emoţia îi îneacă din nou glasul lui Iulian Popa). Noi, fiind copii, nu ne-am dat seama că am fost la un pas să fim deportaţi. Tot ce era posibil, mai ales că România nu intrase în Cehoslovacia şi eram socotiţi duşmani. Apoi, când am crescut, am stat şi le-am rumegat şi ne-am dat seama prin ce pericol am trecut. Am ajuns în gară la Bucureşti la prânz şi aveam o legătură care nu oprea până la Constanţa. De-abia apăruseră telefoanele cu fise. Erau făcute de o companie belgiană, «Bell Aitt». Am făcut rost de fise de trei lei şi de un leu şi am sunat-o pe mama“, continua şirul povestirii Iulian Popa.

O săptămână, a fost eroul cartierului

Telefonul a adus mare bucurie la Constanţa. „Mama a început să plângă, iar ulterior mi-a povestit că a tras ceva pe ea şi a fugit la familia colegului meu Bejan, care locuia în apropiere. Noi stăteam într-un bloc, L1, vizavi de parcul de la Gară. Aurel locuia la casă, pe stradela Basarabi, care se înfundă în faţa Liceului «Ovidius», unde e ceasul. Mama a intrat în curte şi a început să strige: «Doamna Bejan, doamna Bejan, vin copiii!». Fiind vară şi cald, tatăl colegului meu stătea în chiloţi şi, de bucurie, aşa a ieşit din casă! Soţia sa, imediat: «Gicule, ai ieşit în chiloţi în faţa doamnei Popa!». S-au bucurat, s-au îmbrăţişat, iar după-amiază au venit şi ne-au aşteptat la gară. Fiind cadru militar, tata era consemnat. Era la divizie, în Km 4-5, dar a cerut voie să vină 20 de minute să mă vadă. La acea vreme, era locotenent colonel, ulterior a terminat colonel plin. M-a văzut, m-a pupat şi a plecat imediat cu un IMS. Toţi ne-au îmbrăţişat, ne-au pupat, profesorii noştri plângeau. Vreo săptămână apoi, am fost eroul cartierului. Ca de altfel, toţi colegii noştri, fiecare în cartierul lui. Toţi vecinii ne luau în case şi ne dădeau bomboane şi prăjituri să le povestim cum a fost la Praga. O luam mereu de la capăt. Probabil că de aceea am învăţat atât de bine povestea. Nu le venea să creadă prin ce am trecut şi cum am scăpat, posibil, de Gulagul rusesc. Ori de Siberia“, punctează Iulian Popa.

Femeia se dezbrăca şi rămânea goală

Acesta povesteşte că, în Austria, copiii din Constanţa au băut prima dată Sprite şi Coca-Cola. „La noi în România aveam Pepsi Cola. În Austria, ne-a plăcut mult o localitate de graniţă. Era una mică, gen Medgidia, aşa ni s-a părut atunci, cochetă, cu căsuţe, cum e la ei. Ne opream din loc în loc să ne uităm la vitrinele magazinelor. Era ce nici nu visam şi nu văzusem decât prin filme. Ne-au dat cam 20 de şilingi de căciulă. Ne-am luat gumă de mestecat rotundă, care făcea baloane, de toate culorile, iar unii dintre noi, mai «elevaţi», şi-au luat pixuri la care, în momentul când scriai, era o femeie în costum de baie, iar când îl întorceai în sus, femeia se dezbrăca şi rămânea goală. Asta era marea senzaţie a băieţilor. Fetele nu ştiu ce şi-au luat. Şi am mai rămas noi impresionaţi de o chestie. Austriecii îşi cumpărau două pere, un strugure, nouă ni s-a părut ciudat, noi cumpăram cu kilul. Nici mama nu credea când îi povesteam apoi“, mai spune Iulian Popa.

„Pişpi“ era mărunt, dar îndemânatic

Directorul adjunct al CSS1 Constanţa merge pe 61 de ani, iar la club a fost elev, profesor, şef de catedră, iar acum, conducător. Este profesor gradul întâi şi pregăteşte o grupă de baschetbalişti juniori 1 (Under-18). „Cunosc clubul din anii 60“, se mândreşte Iulian Popa, care oferă detalii despre câţiva dintre foştii colegi alături de care a trăit aventura vieţii la Praga.
 
Aurel Bejan s-a stins din viaţă acum trei ani. A fost doctor în educaţie fizică şi sport, la Academia Navală. Dan Martinescu a murit înecat la pescuit, la Sibiu, unde se căsătorise. Era foarte bun înotător, ştia toate stilurile. De formaţie inginer, Lucian Cernat este patronul hotelului Albatros din Mamaia. De Iacşa ştiam că e prin Italia, iar de Niţu, de Golea şi de Septimiu nu mai cunosc nimic. Lui Niţu îi spuneam «Pişpirică» sau «Pişpi». Era mărunt, dar îndemânatic. Gigel Patrichi s-a reprofilat ulterior pe tenis şi a plecat în Canada, unde s-a stabilit la finele anilor '70. L-am văzut ultima dată în 1996, când a venit la club. Meri Popovici a murit acum şase - şapte ani. Eu am prins-o şi colegă la club, în anii '90, când încă era aici“, arată Iulian Popa.

În galeria foto, pozele personale ale lui Iulian Popa surprind imagini de arhivă de la Clubul Sportiv Şcolar numărul 1 din Constanţa, dar şi mai multe echipe în care se regăsesc (la câţiva ani după momentul Praga) câţiva dintre jucătorii care au trăit, în 1968, acele zile istorice. În foto numărul 3, de pildă, în rândul de jos, de la dreapta la stânga, sunt Aurel Bejan, Lucian Cernat, Iulian Popa şi Dan Martinescu. Urmează, pe rândul de jos, Lumezeanu, după care, pe rândul de sus, de la dreapta la stânga: Romeo Tecău (tatăl lui Horia Tecău), Victor Butuc, Moldovan, antrenorul Mărţişor Hondrilă, Leonte, Mihai şi Bălan.          

Ti-a placut articolul?

Comentarii