Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
11:41 11 12 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Numerologul Milena Despre ciudatele iubiri ale lui Eminescu şi aşa-zişii lui prieteni

ro

15 Jan, 2014 00:00 2330 Marime text
NUMĂRUL DESTINULUI 3 din 2 şi 1, un talentat, gelos şi năbădăios
 

Mai degrabă ostil decât paşnic, dezinteresat de opiniile celor pe care nu-i agrea sau ale celor ce trebuiau conduşi, se pricepea să risipească bani, talent, cuvinte. Comunicarea era esenţială pentru el. Nu era un practicant al bunelor maniere, fiind îndeosebi încântat a pune în încurcătură sus-puşii plini de ifose, ce afişau scorţoşi un comportament preţios. Asta nu exclude talentul poetului de a se descurca în mediile simandicoase, de lume bună. Putea deveni grosolan, mitocan, la nevoie, exprimându-şi în acest fel dezgustul şi deopotrivă nevoia de a se afla în atenţia tuturor. Era musai ca ceilalţi să spună: „Ecce homo”. Lipsa evidentă de tact era umbrită oarecum de capacitatea sa de a se comporta prietenos, de a fraterniza cu cei aflaţi în suferinţă. Trecerile bruşte de la o stare sufletească la alta nu erau atrăgătoare. Cifra 2 care se regăseşte în numărul destinului său, este responsabilă şi de opiniile ferme, pe care nimeni nu i le putea schimba. Totul era bine împărţit pe două mari coloane conturate solid, alb-negru, prieten-duşman. Se afla mereu la extreme, nicicând pe cărarea din mijloc. Loialitatea era importantă pentru el. Lipsa numărului 5 din numerograma zilei sale de naştere constituie dovada numerologică. În spiritul frăţiei şi graţie lui 2 care se regăseşte în numărul destinului său, era capabil a-i lăsa pe ceilalţi să fie premiaţi, felicitaţi, admiraţi pentru eforturile sau reuşitele sale.
 
De o timiditate mascată excelent de impulsivitatea numărului destinului 3, este de înţeles de ce Eminescu prefera uneori prezenţa femeilor de o calitate îndoielnică atunci când era vorba despre amor
 
Acestea îşi exprimau dorinţele făţiş, în timp ce Eminescu, măcinat de îndoieli, era tentat să aştepte momentul potrivit pentru a-şi face intenţiile cunoscute, preferând a-şi exprima în scris dorinţele, ascunse în poezii pe care nu le arăta niciodată nimănui. Un exemplu elocvent este poezia „Şezi călare”, din seria Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, ediţie critică de Dimitrie Vatamaniuc şi Petru Creţia, Ed. Academiei, Buc, 1993, p.1014. Îmi voi rezerva dreptul de a nu cita din mai sus amintita poezie. Momentele potrivite se întâmplau a trece pe lângă el şi nu veneau nicicând. Avea nevoie să fie văzut, observat, recunoscut. Nu conta modalitatea aleasă pentru a atrage atenţia asupra sa. Nu suporta făţărnicia şi oricât de multă educaţie ar fi avut, nu rezista puternicei tentaţii de a se răzvrăti, în felul său, chiar dacă asta însemna rumoare printre cei prezenţi. Alegea să fie gălăgios, impulsiv, blazat. Dovedea un umor înţepător, letal. Conştient de propriile calităţi, se iubea îndeosebi pe sine, admirându-se neîncetat, considerând normală orice exprimare admirativă la adresa lui, pentru că aşa face mereu o persoană cu numărul destinului 3. Gelozia sa era o boală grea, prima şi cea mai importantă dintre toate, iar ura pe care apuca a o nutri faţă de cineva atingea cote maxime, periculoase. Tot din cauza lui 3, norocul nu l-a părăsit nicicând. Nici banii, pe care-i folosea cât îi avea şi după care nu plângea când avea punga goală, dar care apăreau mereu la timpul potrivit. Cu siguranţă, bârfa, vorba îndelungă puteau fi trecute pe lista preferinţelor lui. Niciodată însă despre lucruri serioase nu vorbea în glumă. Secretul era sfânt pentru el. Lăcomia putea fi un dezavantaj covârşitor: lacom după informaţii, după laude. Putea fi vicios: ori mâncare prea multă, ori tutun în exces, ori băutură din belşug. Cu talent a fost fericit cu dărnicie.

Putea avea talente multe, unele rămase necunoscute celorlalţi. Unul foarte important era acela de a găsi rezolvări situaţiilor de criză, în moduri neortodoxe, deloc apropiate de convenţional. Se pricepea, al naibii de bine, în haosul creat numai de el, să preia şi să menţină controlul în orice împrejurare. Autoritar (graţie lui 1 care există în numărul destinului său, alături de 2) şi energic, doar aparent colabora cu ceilalţi, preferând să pună la punct, să emită ipoteze şi să lucreze singur. Cu siguranţă, în mijlocul acţiunii, îndemnul de a sta de-o-parte îl putea jigni definitiv. Risca mereu, pregătit pentru necunoscut. Orgoliul nemăsurat şi conştiinţa propriei valori devenind în acest fel aliaţi importanţi şi duşmani înverşunaţi ai celorlalţi, ai tuturor, deopotrivă. Nu ştia ce-i frica, poate se temea uneori, fără a se împiedica de acest sentiment. Încrederea în sine era un atu, folosit cu prisosinţă în jocurile vieţii lui. Importantă la el era agresivitatea exprimată în scopul obţinerii împăcării cu sine. Pentru că era un 3 din 2 şi 1, nici asociat pe deplin (de la 2), şi nici un şef sadea (de la 1), a ales, în cunoştinţă de cauză, a fi ceea ce se pricepea cel mai bine: eroul propriei poveşti, prinţul descătuşat de dogme, poetul răzvrătit, îndrăgostitul lipsit de speranţă. Pentru că putea alege asta, pentru că era în principal un 3, prin numărul destinului său. Iubea conceptul de iubire.
 
Se admira atât de mult pe sine, încât nu îi mai rămânea nimic de dăruit şi altora din nobilul sentiment
 
Era gelos pe tot ce exista în jurul său şi nu ar fi iertat nicio trădare, chiar şi imaginară. Răbdarea nu s-a numărat printre calităţile sale, timpul prea preţios nu permitea a-i fi pierdut cu prostii nefolositoare minţii sale iscoditoare. Se agita permanent. Când îşi dorea, putea fi fermecător. Când era deranjat, devenea nesuferit, lipsit de bun simţ, şocând. Suficient de împrăştiat, se risipea în multitudinea proiectelor începute şi neterminate. Trecea cu uşurinţă de la realizarea unui proiect important la imaginarea altuia, cu siguranţă mai bun, mai important, mai frumos, ce urma la rându-i a fi părăsit pentru următorul gând ce-n mintea-i înflorea. Extremist, pentru că numărul destinului său (3) îl conţinea pe 2, putea fi dur cu cei mai puţin înzestraţi cu minte ori talent, dar înfumuraţi, infatuaţi, ce se considerau importanţi. Deloc intimidat de puterea deţinută de unii, ci mai degrabă dezgustat de aceştia, nu evita în a-şi expune opiniile franc, în faţa tuturor.
 
 Cu siguranţă, la Palatul Regal nu a fost cel mai iubit personaj ce frecventa saloanele respective
 
În primul rând implicat, curios, dornic a sfătui pe toţi în pofida oricui, împotriva tuturor, indiferent de dorinţele celorlalţi - cifra zilei de naştere 15. Dascălul din el nu l-a împiedicat să-şi exprime răspicat părerea deloc măgulitoare despre calitatea unor scrieri ale celei ce era cunoscută ca fiind Carmen Silva, pe numele său Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, regina Elisabeta a României.
 
Îndelunga „iubire” cu Veronica Micle era mai degrabă o strânsă prietenie
 
Ea avea o fire pragmatică, graţie cifrei destinului 4, şi calităţi de prieten desăvârşit, pe care le găsim tot în cifra destinului său, 4 din 2 şi 2. Mai mult practică şi disciplinată, căutând permanent siguranţa materială, dar şi pe cea sentimentală, Veronica Micle a găsit în soţul ei, profesorul Ştefan Micle, exact ceea ce îi trebuia: bunătate, prietenie, înţelegere, el oferindu-i multă dragoste - cifra destinului acestuia fiind 9.
Aceeaşi cifră 2, a diplomaţiei, asocierii şi sensibilităţii emoţionale, a fost liantul în relaţia dintre Eminescu şi Mite Kremnitz, doamna de companie a Reginei Elisabeta. Mite Kremnitz are meritul de a fi tradus, împreună cu Regina Elisabeta, poezii ale lui Eminescu în germană, făcându-l pe acesta cunoscut în Europa. Despre Mite s-a vorbit ca despre o altă iubire a lui Eminescu. Prieteniile strânse au fost adesea confundate cu legăturile lui amoroase. Prietenii apropiaţi ai lui Eminescu, Titu Maiorescu şi I. L. Caragiale, aveau, la rândul lor în cifra destinului cifra 2. Titu Maiorescu avea cifra destinului 3 din 2 şi 1, iar Caragiale 4 din 2 şi 2.
 
 De remarcat compatibilitatea cu adevărat evidentă dintre Caragiale şi Veronica
 
Ambii erau muncitori şi realişti, neînţelegând gelozia intensă şi dureroasă a lui Eminescu, motivele pentru care acesta ar putea fi gelos; una-i una, alta-i alta. Poetul, a cărui cifră a destinului era 3 din 2 şi 1, era dependent de admiraţia celorlalţi şi dovedea fără încetare o gelozie covârşitoare faţă de toţi cei care ar fi îndrăznit a privi măcar spre cei care, în mintea sa, îi aparţineau.

Cât despre soţul Veronicăi - Ştefan Micle -, putem spune că era nu doar îngăduitor cu Veronica şi Eminescu, ci chiar înţelept, el înţelegând cu siguranţă ceea ce mulţi nu doreau a observa: între ei trei ceea ce conta era prietenia, loialitatea şi respectul. Tind să cred că Eminescu era primit în casa lui Micle nu doar de hatârul mai tinerei soţii, Veronica, ci şi din pricina unor mult mai importante idealuri împărtăşite deopotrivă de cei trei. Să ne amintim doar că Ştefan Micle fusese paşoptist, un aprig luptător pentru mai binele românilor, iar Eminescu a făcut parte din tot felul de organizaţii ciudate, ascunse, „patriotice”.

De remarcat că boala lui Eminescu a debutat la începutul anilor 1883, imediat după ce s-a aflat şi a fost deconspirată societatea „Carpaţii”, dar şi doar la câteva luni de la data la care Titu Liviu Maiorescu l-a prezentat pe poet, la 30 octombrie 1882, reginei Elisabeta. Interesant este momentul în care Eminescu a fost servit cu ceai chiar de către regină.
Mai multe altădată. Pe curând!

Ti-a placut articolul?

Comentarii