De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
08:08 25 03 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Interviu cu Sever Avram, fondatorul Casei Europa - Eurolink - „Prea uşor s-a acreditat imaginea derizorie, decoltată a femeii“

ro

12 Sep, 2015 00:00 1274 Marime text
Preşedintele Executiv al Asociaţiei „Comunităţile Locale Riverane Dunării din România”, cu o experienţă de peste 20 de ani în domeniul instituţiilor şi sistemului de finanţare UE, Sever Avram este profesor şi formator autorizat, publicând până în prezent numeroase articole şi studii pe teme de politici ale integrării europene în diverse domenii în ţară, precum şi în străinătate. De-a lungul timpului, a fost şi corespondent de presă, la Praga şi Varşovia - Radio Europa Liberă, fiind membru al Uniunii Internaţionale a Presei Francofone. În contextul unei întrevederi având ca punct de plecare proiectul derulat cu finanţare europeană „Femeile fac un pas în faţă!“, fondatorul Casei Europa - Eurolink a acceptat să ne vorbească despre diferenţele de gen şi despre egalitatea de şanse, acest deziderat onorabil, dar dificil de atins.

„Egalitate de şanse“, „egalitate de gen“. Sunt noţiuni tot mai auzite, cel puţin în ultima decadă. Cum explicăm pe înţelesul tuturor că egalitatea de şanse nu este acelaşi lucru cu egalitatea de gen?

Egalitatea de gen e un concept mai recent introdus de sociologii americani, ca să fie mai cuprinzător decât problema apartenenţei la un anumit sex sau altul. Identitatea sexuală a persoanelor în ultimele decenii e mai degrabă suspusă unor dezbateri sau chiar îndoieli. Nu mă refer la cazul femeii cu barbă sau al bărbatului cu rochie, care sunt în mod clar moduri de a capta atenţia publicului într-o manieră mai „abuzivă“ şi de a impune, cu orice preţ, atitudini provocatoare. Mă refer la faptul că identitatea sexuală sau formarea unei identităţi culturale pe baza apartenenţei la un sex sau la altul nu mai e văzută în termenii de odinioară. De aceea, accentul cade de multe ori pe schimbarea percepţiilor legate de rolurile profesionale pe care le poate îndeplini la fel de bine şi o femeie, şi un bărbat. În esenţă, mass-media ne-a obişnuit cu noile „challenge-uri“, pe care au reuşit uneori să le îndeplinească mai bine unele femei decât bărbaţii.
 
De pildă, diplomaţia americană a fost condusă perioade îndelungate de femei. Iar perioadele cu Madeleine K. Albright sau chiar Hillary Clinton au fost perioade mai rodnice pentru SUA decât cele în care au excelat bărbaţii. Paradoxal, în privinţa egalităţii de gen, sunt transformări mari şi în România de după ’90, când declinul economic a obligat la o reprofilare profesională silită, iar de atunci sunt perpetuate forme de regres cu privire la profesiile pe care o femeie la poate aborda.

Care este, în anul de graţie 2015, mentalitatea societăţii româneşti cu privire la rolul femeii?

Toate societăţile actuale au un anumit grad de prejudecăţi sau stereotipuri setate în mental. Se vede şi în clasamentul Uniunii Europene, publicat anual de Institutul European pentru Egalitate de Şanse, că suntem de ceva timp pe ultimul loc sau pe unul dintre ultimele locuri privind respectarea egalităţii de şanse. Şi asta derivă şi dintr-o slabă stimă de sine a femeilor, în special cele din mediul rural şi din comunităţile mai mici, care nici nu îndrăznesc să râvnească la a ocupa o poziţie de top manager sau de a intra în viaţa publică sau în viaţa politică. Şi faptul că, spre deosebire de alte ţări cu bune practici, la noi nu sunt acordate proporţiile demografice pentru instituţiile publice importante, precum Parlamentul sau Guvernul, face ca, de la vârf în jos, sa persiste forma care barează accesul femeilor şi ţine mentalitatea într-o stare foarte conservatoare în sens negativ, perpetuând stereotipuri şi menţinând o competitivitate social-economică scăzută a României per ansamblu în raport cu celelalte state UE membre.

Care sunt principalele stereotipuri cu care femeile se confruntă pe piaţa muncii? Sunt aceste prejudecăţi diferite decât cele din urmă cu 10, 20 sau 50 de ani?

Referitor la stereotipurile de gen şi la capacităţile de asumare a rolurilor profesionale şi sociale în societate, în această privinţă s-au schimbat anumite lucruri pentru că, acceptam sau nu, perioada comunistă a adus anumite corecţii, uneori favorabile, promovării femeilor, dar modelele promovate până în '90 erau de tipul stahanovist, heirupist cu privire la femeie şi la un anumit tip de decenţă publică pe care ar fi trebuit să şi-o asume femeia, iar după '90, s-a acceptat - prea uşor -, s-a acreditat imaginea mai mult derizorie, decoltată sau provocatoare cu privire la femei, iar acest lucru se observă şi în familiile româneşti, unde femeile sunt educate să devina prinţese când vor fi mari, iar băieţii să fie nişte supermani, supereroi sau chiar cocalari.

Dacă femeile tinere au „trecere“ mai uşor pe piaţa muncii, putem spune că, cel mai adesea, femeile trecute de 45 de ani sunt văzute ca nişte „paria“, mai ales dacă vorbim despre femei de condiţie modestă. Cum se poate elimina acest stigmat?

În general, aici, managerii de resurse umane discriminează clar persoanele care depăşesc o anumită vârstă, atât femei, cât şi bărbaţi. E un dezechilibru clar din acest punct de vedere dat de această abordare eronată. În mare parte, cred că putem evita pe viitor acest lucru dacă restabilim tabla de valori ale societăţii româneşti şi acceptăm că preluarea înţelepciunii trebuie să se facă de la bunici către nepoţi sau dinspre femeile bunici către nepoţele şi nepoţei. Dialogul dintre generaţii sau intergeneraţional, aşa cum e numit la Bruxelles, presupune o zgâlţâire din temelii a unor prejudecăţi, şi, cu cât vârsta de inactivitate va creşte în timp, ar trebui să ne mobilizăm în a antrena într-un mod mai dinamic competenţele şi experienţa femeilor trecute de o anumită vârstă, ceea ce ar contribui atât la o ameliorare a climatului social, cât mai ales la o mai bună conciliere dintre viaţa de familie şi carieră. Toata lumea ar avea doar de câştigat din această promovare ,dar, evident, şi societatea trebuie să reabiliteze noţiunea de învăţare pe tot parcursul vieţii, care este valabilă şi la femeile care au depăşit vârsta de 50 de ani şi care sunt oarecum obligate să se reinventeze profesional mai des.

Este, astăzi, egalitatea de gen un deziderat, pe cât de onorabil, pe atât de greu de pus în practică?

Pentru România, nu neapărat egalitatea de gen e problema principală, ci faptul că e un anumit dezechilibru în educaţie, de care am amintit şi mai devreme, şi anume acela că nu este destul de neutru şi de obiectiv tratat parcursul carierei unei fete în raport cu acela al unui băiat, şi atunci, o anumită tendinţă de subapreciere de sine, de limitare, de îngustare a oportunităţilor apare chiar din primii ani de viaţă, de formare, ai unei tinere. Dar, per ansamblu, importantă ar fi, de fapt, asigurarea unor măsuri compensatorii şi de prevenire a instalării unor condiţii mai dificile sau chiar degradante pentru o femeie care îşi asumă şi rolul de soţie, şi de mamă, şi, uneori, chiar de cap al familiei. Mă refer, de exemplu, la posibilitatea de a întrerupe mai flexibil activitatea pe o anumită perioadă de timp, fără să sufere avansarea în cariera profesională, sau mă refer la flexibilizarea orarului de lucru, care e deja o realitate de mult experimentată în majoritatea ţărilor europene.

Există o „frăţie“ a bărbaţilor care nu permit femeilor să se dezvolte la locul de muncă, de pildă, mai mult decât exponenţii sexului tare?

Nu ştiu dacă o frăţie, dar anumite „complicităţi” nescrise există, aşa cum există anumite tabuuri cu privire la evocarea unor probleme de care se ciocnesc femeile la locul de muncă, faţă de bărbaţi. E clar că, la fel ca în cazul violurilor, care sunt o formă extremă de violenţă, mult mai multe femei se ciocnesc de aspecte ale hărţuirii sau ale discriminării, directe ori indirecte, şi nu ajungem să aflăm despre ele tocmai pentru că se proliferează clişee prin care, de fapt, reputaţia femeilor este mai prejudiciată decât cea a bărbaţilor, chiar şi atunci când ele sunt victimele unor acţiuni de hărţuire. Sigur că aceasta provine uneori şi din faptul că nu există coduri etice şi de disciplină în majoritatea instituţiilor sau companiilor, care să permită excese de comportament nici din partea femeilor, şi nici din partea bărbaţilor. Lipsa unei abordări mixte prin training-uri sau team building-uri împiedică deblocarea acestei situaţii şi menţinerea imaginii legitime că principalii care complotează la acest lucru sunt bărbaţii, care se tem de pierderea unui anumit monopol al instituţiilor.

De cealaltă parte, femeile se susţin reciproc pentru ca una dintre ele să poată accede într-un post de conducere? Sau intervine invidia, despre care se spune că ar fi specific feminină?

Nu există date statistice certe cu privire la asta, dar am remarcat că, de multe ori, femeile par mai solidare, în sens pozitiv, în context social, dar asta se datorează şi faptului că sunt mai bine organizate în asociaţii proprii, prin forme de colaborare mai intensă chiar şi în mediul rural, dar acest lucru diferă de la un domeniu de exprimare la altul. Probabil că în sport e mai palpabil acest element de solidaritate decât într-o carieră muzicală sau artistică, de pildă. Dar, per ansamblu, într-adevăr, în cultura românească, în momente-cheie, s-a dovedit că femeile, de la Ana Aslan, la Ana Blandiana sau Doina Cornea, sunt mai capabile să coalizeze grupuri mari de persoane şi să opună o rezistenţă colectivă când sunt supuse unor abuzuri din partea puterii, a decidenţilor sau a unor circumstanţe istorice nefaste.

Ti-a placut articolul?

Comentarii