Oameni, daruri și prietenii dincolo de ușile închise ale atelierelor de creație, la Bienala de Artă Contemporană Timișoara Art Encounters 2017 (galerie foto)

Șase spații expoziționale și tot atâtea universuri de descoperit și de explorat. Spații care deschid uși spre multiple interpretări și individualități artistice. Plus o sumedenie de interacțiuni (mai mult sau mai puține grăbite, în funcție de ritmul și de timpul fiecăruia) cu arhitectura veche a Timișoarei și a Aradului, și mai puțin cu oamenii locului, prinși în zilele lucrătoare la serviciu. Iată un mod de a descrie cea de-a doua ediție a Bienalei de Artă Contemporană „Art Encounters“, care se desfășoară în perioada 30 septembrie - 5 noiembrie la Timișoara, într-un spațiu convențional (Muzeul de Artă) și în alte patru neconvenționale (Muzeul de Transport Public „Corneliu Miklosi“, Casa Isho, Halele Timco, și cantina Colegiului Tehnic „Ion Mincu“), precum și la Arad (Muzeul de Artă).
 
Peste 100 de artiști din țară și din străinătate au propus interpretări originale ale temei din acest an a bienalei, propusă de cei doi curatori ai Bienalei, Ami Barak și Diana Marincu, „Viața - mod de întrebuințare“ / „Life a User’s Manual“, titlul romanului experimental omonim al lui Georges Perec („La vie mode d'emploi“, scris în 1987 și netradus, încă, în română), care prezintă în volumul său de peste 700 de pagini și 99 de capitole viețile și istoriile personale ale celor care locuiesc într-o clădire burgheză cu șase etaje, mansarde și beciuri.
 
Tema generoasă își propune, prin subtemele ei, o abordare complexă a vieții, pornind de la lucruri aparent banale din universul cotidian, de la instalația cu borcane cu murături și compoturi a lui Pavel Brăila și universul intim, explorat în subtema „Acest obscur obiect al dorinței“, până la probleme sociale („Arta cu gunoi“ a lui Dan Perjovschi, materializată în proiectul „Casa visurilor“, prin care copiii defavorizați din comunitatea de la Pata Rât, de lângă groapa de gunoi a orașului Cluj-Napoca, au fost îndemnați să deseneze locuința ideală) sau cu impact psihologic, precum tancul portocaliu gonflabil, în mărime naturală, al Leei Rasovszky, „Soft war“.
 
Prin această rețea de viziuni și interpretări originale, propuse de artiștii expozanți și „citite“ în cheie proprie de fiecare privitor în parte, pornind sau nu de la explicațiile de pe etichetele bilingve (română și engleză), galeria improvizată în fosta sală de mese a Liceului Tehnologic „Ion Mincu“ pare să se abată un pic de la discursul imediat contemporan, deoarece expoziția al cărei curator este Magda Radu (invitată a bienalei), intitulată „Dincolo de frontiera concept“, propune o viziune istoricizată, ar spune unii, în sensul în care integrează în expoziție, pe lângă obiectul artistic, documentul, sub formă de: scrisori, afișe de expoziții, fotografii alb-negru și schițe.
 
De asemenea, expoziția este specială și pentru faptul că explorează mai multe direcții: aruncă o privire diacronică asupra evoluției artiștilor Paul Neagu, Horia Bernea, Roman Cotoșman, Pavel Ilie, Decebal Scriba, Ion Grigorescu, Eugenia Pop, Julian Mereuță și a conceptualismului românesc, din intervalul 1969-1975, prin documente fotografice și/sau scripturale, epistole, schițe ale unor lucrări, dar și sincronică, deoarece relevă prietenia dintre artiști, care, la rândul ei, dă naștere altor idei și proiecte creative.
 
De ce această viziune? Probabil pentru a arăta că artistul și, implicit, creația sa nu se nasc din neant. Creatorul nu este izolat, el comunică prin arta sa, comunică cu colegii artiști, dar se și comunică, pentru că în spatele lucrărilor sale se află sensibilități, prietenii, griji, angoase. Și tocmai din acest punct de vedere este interesantă selecția curatorială, pentru faptul că artiștii nu-și ascund aceste sentimente, ci le etalează explicit prin lucrări cu o profundă încărcătură autobiografică. Artistul nu se disociază de lucrarea sa, nu-și expune creația și doar atât. Dimpotrivă, el se expune în mod direct și își folosește corpul ca suport, ca purtător de mesaj.
 
Este cazul lui Decebal Scriba, autorul ineditului happening din 1974 „Darul“, imortalizat prin fotografii alb-negru, pe străzile Bucureștiului (la a treia încercare, primele două fiind compromise de slaba calitate a „suportului“, fotografia) și reiterat, ca un arc peste timp, pe 29 septembrie, pe străzile Timișoarei, având ca punct terminus chiar imaginile din expozițiile de la cantina Liceului „Ion Mincu“, prezente sub formă de printuri digitale după negativ argentic. Acel performance memorabil, prin care Decebal Scriba străbătea străzile Bucureștiului ținând mâinile în așa fel încât dădea impresia că ar fi purtat un obiect de mare preț, a avut o imensă forță de sugestie într-un regim opresiv, „darul“ purtat, de fapt un mesaj despre artă scris pe palmă, descoperindu-se doar celor cu inițiativă, dornici să caute dincolo de aparență. Din păcate, atmosfera acelor vremuri a inhibat curiozitatea trecătorilor, iar autocenzura a făcut ca Decebal Scriba să pară tot atât de invizibil ca și darul pe care îl trăia.
 
„Darul“ este doar un exemplu, o etapă, deoarece Decebal Scriba construiește și alte lucrări folosindu-se de mijloacele expresive ale propriului corp, cum ar fi autoportretul cu ureche supradimensionată și un glob ocular în... gură, metaforă a regimului comunist, din seria „Măști“ (1973), sau laitmotivul mâinilor în combinație cu un element de arhitectură în „Semne“ (1974).
 
Mâinile devin purtătoare de mesaj și pentru artistul cu viziune ecologică Pavel Ilie (materialele sale predilecte sunt luate din natură: paie, nuiele, pământ), în asociere cu un măr, încadrat într-o rețea de lemn, cu aspect de schele. Această combinație, susținută sau nu de mesaj scris (precum cel al expoziției din iunie 1974, de la Galeria Nouă, în care propozițiile cu sens negativ sunt tăiate cu X-uri roșii: „Mîinile construiesc / mîinile distrug / mâinile mîngîie / mîinile ucid“), apare recurent pe afișele sau pe invitațiile la expozițiile sale din 1972, 1973, 1974.
 
Relevant este și exemplul oferit de Julian Mereuță în seria „Capturat“, în care artistul face din corpul său legat fedeleș o operă de artă, într-un travaliu artistic care a constat în nouă ore pe balconul apartamentului său, transformat ad hoc în atelier foto.
 
Corpul, redat simbolic de această dată, devine sursă de inspirație și pentru Paul Neagu, fondatorul Grupului de Artă Generativă de la Londra și creatorul „Omului prăjitură“ din wafe proaspăt coapte, „lipite“ cu cremă, într-un happening realizat la galeria londoneză Sigi Kraus în 1971 și reiterat în același an la București, alături de Julian Mereuță. De altfel, pe lângă înregistrarea video originală, în expoziție e prezentat și prototipul, varianta necomestibilă (tehnică mixtă pe hârtie): „Omul prăjitură cu 283 de celule“ (1970).
 
Un alt exemplu prin care stările/emoțiile artistului, relevate prin expresivitate corporală și mimică, sunt documentate cu ajutorul aparatului de fotografiat este oferit de imaginile alb-negru ale Eugeniei Pop, dăruite lui Ion Grigorescu (autor în anii ’70 al unor expoziții de fotografie la Casa Schiller din București), prezentate, la Art Encounters, în plan orizontal, așezate pe masă, într-o rețea de pătrate din carton, care imită un fagure.
 
De altfel, prietenia devine ea însăși sursă de inspirație, uneori pentru proiecte comune. Așa s-a născut filmul experimental alb-negru de 14 minute și 32 secunde, „Pământul“, realizat în 1976, de Ion Grigorescu și având-o ca personaj principal pe Eugenia Pop, sau sculptura „Pentru a ieși“, din plasă de sârmă metalică, ghips și fibră de sticlă cu rășini, realizată de Ion Grigorescu și Pavel Ilie. Aceste exemple îndreptățesc și susțin afirmația curatorului Magda Radu, care îi atribuie lui Grigorescu rolul de „nod“ în această complexă rețea artistică și amicală, acesta fiind și autorul unor fotografii înfățișându-l pe Julian Mereuță.
 
O bogată corespondență purtată între artiști (Horia Bernea, Paul Neagu, și Decebal Scriba, Roman Cotoșman și Paul Neagu, Julian Mereuță și artistul ceh Jindřich Chalupecký, spre exemplu) relevă modul în care au funcționat relațiile interumane, modul în care aceștia s-au încurajat și s-au susținut reciproc, în mod concret. Aspectul epistolar, excelentă sursă de documentare și izvor de sensibilități, poate face însă subiectul unei prezentări de sine stătătoare și poate procura publicului care vizitează Art Encounters trăiri intense pe care numai contactul cu documentul olograf le poate oferi.
 
Referitor la modul de structurare în spațiu a expoziției, trebuie subliniat că fosta sala de mese a Colegiului „Ion Mincu“, construită și ea probabil în anii ’70, se mulează perfect pe tematica aleasă, fiind în ton cu caracterul diacronic al expoziției, pretându-se, în mare măsură, pe caracterul de experiment.
 
Expoziția „Dincolo de frontiera concept“ este, după cum se menționează pe afișul său, o variantă extinsă a celei organizate la Salonul de proiecte, București, în februarie 2017, intitulată „Situații și concepte“, care investighează un episod al conceptualismului românesc în intervalul 1969-1975.
 
Restituiri istorice se încearcă și la Muzeul de Artă din Timișoara - prin „Reconstituiri 5 artiști timișoreni - Sala Kalinderu 1968“, iar întoarceri în trecut către neo-avangarda românească și cea din spațiul central-estic european au loc în celelalte două expoziții de la Muzeu: „Decebal Scriba & Serge Spitzer - după 40 de ani“ și „Avangarda istorică și arta ping-pong-ului“. Dar dacă în aceste cazuri atenția este îndreptată spre momente-reper și pe modul în care artiștii au comunicat și au reușit să revoluționeze prin intermediul lucrărilor sale, expoziția „Dincolo de frontiera concept“ de la Liceul „Ion Mincu“ se concentrează pe emoția și sentimentul de solidaritate ce străbat de la un capăt la altul creațiile, prin apelul la document și prezentarea vieții dincolo de spațiul expozițional, dincolo de performance. Pentru că, nu-i așa, arta își trage esența din viața din jurul ei și cu sau fără manual de întrebuințare reușește să se manifeste indiferent de timp și de context.