Laurentia Ticlete „Petromidia a fost factorul care mi-a consolidat relatia cu sotul"

„Am prins şi perioada pornirii instalaţiilor de 1 mai şi de 23 august, când nu ne puteam asigura cantitatea de ţiţei şi porneam numai pentru că aşa vroia Partidul Comunist"

30 de ani de Petromidia. O viaţă dedicată unui proiect devenit realitate. La împlinirea vârstei maturităţii, Combinatul Petromidia este sărbătorit în special de cei care l-au văzut cum se naşte şi cum creşte, cu bune şi cu rele.
Laurenţia Ţiclete, managerul Centrului de Training de la Rompetrol, se numără printre cei care au ales să rămână în echipa Petromidia încă de la înfiinţarea ei. Nu îşi vede viaţa în altă parte, ba chiar spune că viaţa de familie i-a fost decisă într-un fel şi pentru că a ales să rămână la Petromidia. Povesteşte că s-a alăturat Combinatului Petrochimic Midia imediat după ce a terminat liceul, în anul 1978: „Am fost repartizată într-o secţie de producţie. În 1979 am dat examen la facultate şi am intrat la seral şi am urmat cursurile Institutului de Învăţământ Superior Tehnic şi Pedagogic de la Constanţa, profil Petrochimie. De fapt acesta îmi era obiectivul principal. Ca să pot să dau la facultate la Constanţa, trebuia să am un an de vechime în producţie, respectiv în prelucrare ţiţei, ţinând cont că eu am terminat Liceul Industrial, profil prelucrarea ţiţeiului. Mi-am dorit să lucrez în domeniu". A avut activitate în secţii de producţie până în anul 1984 şi a trecut, pe rând, de la producţie la un laborator de analize noxe, care era aferent departamentului de protecţie a muncii pe vremea aceea, şi după - la departamentul de resurse umane. Atunci ce numea serviciul PIR, „iarba rea", aşa cum era denumit în glumă. Asta pentru că legislaţia românească suferise ceva modificări privind promovarea salariaţilor în categorii superioare de muncă şi era necesară o a doua meserie pentru ca un om să poată să  avanseze de la categoria a patra, cum era pe vremea aceea, la categoria a şasea. Nu putea să avanseze decât dacă mai avea o meserie înrudită cu cea de bază sau meserii suplimentare. „Şi atunci, la nivel de întreprinderi s-a pus problema organizării cursurilor de calificare şi de recalificare pentru personal şi ideea era să asigurăm fiabilitatea forţei de muncă în aşa fel încât cel care era operator să îşi poată face şi lucrările care au puncte comune cu meseria lui. Să poate să-şi înlocuiască ceva. Să detecteze un defect la un utilaj. Aşa am ajuns pe resurse umane. Acum sunt managerul de la Training Center", spune Laurenţia Ţiclete.

„Am trecut prin emoţiile celor două privatizări eşuate"

Laura, aşa cum îi spun apropiaţii, crede că poţi rămâne 30 de ani în acelaşi loc de muncă numai dacă dai dovadă de multă tenacitate şi „câteodată cu strângeri din dinţi poţi să mergi mai departe": „Ştiţi cum se spune, trebuie să te împiedici, să cazi, ca să poţi să te ridici şi să mergi mai departe. Spun asta din cauză că, fiind aici de atâţia ani, am prins şi perioada pornirii instalaţiilor de 1 mai şi de 23 august, când nu ne puteam asigura cantitatea de ţiţei şi porneam numai pentru că aşa vroia Partidul Comunist. Am trecut prin emoţiile celor două privatizări eşuate, pentru că de fiecare dată ni se spunea că, dacă nu reuşim să ne privatizăm acum, vom găsi lacătul pe poartă". Colectivul care s-a format în perioada aceea, nu în condiţii foarte bune, pentru că nu existau decât sedii provizorii, barăci, iar până ajungeau la locurile de muncă, angajaţii intrau „în noroi până în gât", s-a sudat, iar vremurile acelea au legat prietenii ce durează în timp. Şi relaţiile personale au fost influenţate de faptul că era angajată la Petromidia. Da' în bine: „Pentru mine, Petromidia a fost factorul care mi-a consolidat relaţia cu soţul, care, pe vremea aceea, îmi era doar prieten. A consolidat-o pentru că eu intenţionam să dau examen la Facultatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti. Soţul meu, care era năvodărean şi terminase Institutul de Marină, nu avea niciun interes ca eu să plec patru, cinci ani la Ploieşti şi mi-a zis că, în situaţia în care o să plec acolo, relaţia noastră se termină, pentru că spunea că îmi voi găsi un găzar de-al meu, cu care voi avea puncte comune de discuţii şi, sigur, el fiind şi plecat, ar fi fost cel care ar fi pierdut. Am rămas aici şi, până am intrat la facultate, ne-am şi căsătorit. Pe 15 septembrie începea anul universitar şi în aceeaşi zi am scos actele. Am un singur băiat care a luat-o pe urmele tatălui. Este căpitan secund, dar pe nave petroliere. El nu a fost un fan al chimiei". Laurenţia Ţiclete recunoaşte că în visurile din copilărie îşi dorea foarte mult să devină învăţătoare, dar nu s-a întâmplat: „Dar, în momentul în care am ajuns la departamentul resurse umane, aveam în grijă şi instruirea elevilor de la şcoala profesională. Majoritatea angajaţilor noştri au fost elevi la şcoala profesională şi au avut prima întâlnire cu combinatul alături de mine". În mod firesc, există şi amintiri mai puţin plăcute, iar una dintre ele este legată de ziua de 10 septembrie 1984, când a avut loc un accident de muncă, în care şi-au pierdut viaţa doi dintre angajaţii Petromidia.