Ionel Caraenache „Am vazut cum se naste Petromidia"

„Când am venit aici, erau şanţuri, nisip, se montau coloanele. Am văzut cum se naşte. Nu am crezut că voi sta aici 30 de ani"

Au trecut 30 de ani de la inaugurarea primei instalaţii la Rafinăria Petromidia. Trei decenii de încercări, de probleme care au trebuit rezolvate şi de schimbări. O viaţă „cu bune şi rele".
Ionel Caraenache lucrează de 30 de ani ca operator în prima instalaţie inaugurată la Petromidia. Viaţa sa se desfăşoară aici din 1978 şi spune că a trecut prin toate etapele, cu bune şi rele, satisfacţii şi insatisfacţii. S-a născut în Delta Dunării şi nu credea că va ajunge petrolist. Născut într-o familie de pescari „din tată în fiu", aşa cum singur o prezintă, Ionel Caraenache a avut un alt drum... cel care l-a dus la Petromidia. „În anii '70 se mai făcea puţin turism şi pentru că aveam o casă nouă, închiriam două camere. Când am terminat clasa a opta, părinţii au vrut să mă trimită mai departe, să nu stau în baltă, chinuit. Am dat la un liceu metalurgic în Tulcea. În vara aceea, înainte de a începe şcoala, un neam de-al nostru din Bucureşti a trimis la noi pe cineva, un om care fusese operat şi trebuia să se odihnească. Şi aşa l-a trimis la noi, în Deltă. Din vorbă în vorbă, m-a văzut în curte şi a întrebat la ce liceu m-au dat ai mei. Era director general la Grupul Şcolar Chimie din Ploieşti. Şi le-a zis alor mei că mă ia la Ploieşti, la el, să fac şcoala", povesteşte Caraenache. Zâmbind, spune că nici nu ştia „ce-i aia Ploieşti" şi că nu mai plecase niciodată din Deltă. Pe 15 septembrie a plecat la Ploieşti, iar primul an i-a fost foarte greu. S-a trezit, după doi ani, că deja avea chimia „în sânge", iar după absolvirea liceului s-a angajat la rafinăria de la Brazi, unde a lucrat timp de trei ani. Însă, a auzit că la Năvodari se construieşte o rafinărie mare şi l-a atras ideea că era mai aproape de casă. Aşa a ajuns la Năvodari.

„Niciodată, oricât ai învăţa, nu poţi spune că ştii totul"

A stat în cămin pentru că nu era căsătorit, iar şansele să-i fie repartizată o locuinţă erau foarte mici: „Când am venit aici, erau şanţuri, nisip, se montau coloanele. Am văzut cum se naşte. Nu am crezut că voi sta aici 30 de ani. Dar eram tineri toţi. Am simţit cum se naşte totul aici. Am învăţat tot despre utilaje. Mai mult, au adus aici fete de la liceul din Năvodari (râde). Mi-am găsit şi nevastă. Dar, cum ziceam, deja puneam osul la treabă pentru pornirea instalaţiilor. În '79 eram operator de câmp, alergător, cum se zicea. Am plecat militar şi m-am întors tot aici. Dar nu-mi mai plăcea căminul, însă până mă însuram, nu-mi dădeau casă. Mi-am luat gazdă în Constanţa, dar costurile erau mari şi m-am întors la cămin". La Petromidia s-a şi îndrăgostit. Sau, după cum spune cu un zâmbet şmecher pe buze, i s-a pus pata: „Eram colegi, pe acelaşi post. Ne predam tura unul celuilalt. Ne mai tachinam. După o perioadă ne-am mai ataşat şi a venit vremea căsătoriei. Şi soţia mea încă mai lucrează aici. Dar mereu am lucrat numai tura inversă, pentru că altfel nu aveam cum să avem grijă de copii. Avem două fete". A definit simplu cei 30 de ani la Petromidia. Fără cuvinte mari: „O experienţă de 30 de ani într-o instalaţie este ca în proverbul «niciodată, oricât ai învăţa, nu poţi spune că ştii totul». Mereu intervine câte ceva nou care trebuie făcut, trebuie învins".