Ion Constantin „Petromidia - o mare familie"

„Am trăit să văd cum locul meu de joacă a fost transformat într-o mare platformă industrială"

Ion Constantin este unul dintre cei mai vechi angajaţi ai Petromidiei. „Acum, sunt al doilea ca număr de marcă. Am rămas aici de 33 de ani", spune cu mândrie.
A văzut cum Combinatului Petrochimic Midia ia naştere din nisip, pe locurile care-i erau în copilărie loc de joacă. Acum, la 30 de ani de la punerea în funcţiune a primei instalaţii la Petromidia, ocupă funcţia de director departament securitate şi situaţii de urgenţă, serviciu care se ocupă de pază, protecţie şi de serviciul privat de pompieri. A fost al 76-lea angajat al Combinatului Petrochimic Midia. S-a angajat pe 16 septembrie 1976: „Pe atunci nu exista absolut nimic aici. Eu, de loc mă trag din comuna Corbu, la patru kilometri de această platformă industrială şi locul meu de joacă aici era. Am trăit să văd cum locul de joacă a fost transformat într-o mare platformă industrială şi sunt mândru că am făcut şi eu parte din acel colectiv care a început acea frumoasă poveste care continuă să se desfăşoare şi astăzi în cadrul grupului Rompetrol". Recunoaşte că nu regretă că fostul loc de joacă a dispărut şi că în locul lui s-a născut Petromidia.

„Se lucra zi şi noapte"

În 1976, anul în care a devenit membru al echipei de la combinatul năvodărean, sediul în care îşi desfăşurau activitatea era în oraş, într-o clădire care, astăzi, este sediul sindicatului Petrochimistul, chiar lângă primărie. „Aveam câteva încăperi acolo. Acolo a început să se pună baza acestei mari platforme industriale, cu primele grafice cadru de poziţionare a utilajelor, au început acţiunile de contractare ale acestor utilaje, atât în ţară, cât şi în străinătate, mare parte dintre furniturile folosite au fost aduse din ţară, de la marii coloşi industriali care foloseau  echipamentele necesare pentru acest tip de complex industrial", povesteşte Ion Constantin. S-a angajat în cadrul serviciului de aprovizionare şi îşi aminteşte că era un volum imens de muncă: „Erau foarte puţini oameni, dintre care unii erau plecaţi în armată, pentru că aşa făceau studenţii pe atunci. Aveam 20 şi un pic de ani la momentul respectiv. Abia terminasem liceul şi venisem din armată şi m-am angajat aici. Ulterior, ne-am mutat aici în nişte condiţii absolut improprii, dar am început să lucrăm cu toţii. Cel mai mare constructor cu care am lucrat noi, cel care a dat viaţă acestui combinat, este TMUCB-ul. Povestea noastră a continuat până la punerea în funcţiune a primelor instalaţii în rafinărie". Aşa s-a început practic construcţia combinatului. Se lucra zi şi noapte, însă tinereţea celor din echipă a ajutat la sudarea unui colectiv foarte puternic. S-au format familii, s-au legat prietenii şi au trecut împreună prin toate greutăţile. În 1979, Ion Constantin s-a înscris la Facultatea de Prelucrare a Petrolului şi Petrochimie, iar în 1983, când a absolvit, a fost repartizat la serviciul privat de pompieri: „Atunci era formaţia civilă de pompieri. Şi întreaga activitate de stingere şi prevenire a incendiilor în combinat. M-am temut că nu mă voi descurca, dar se pare că am făcut faţă acestei mari provocări, sprijinit de pompierii militari de la vremea aceea şi, ulterior, de la vremea asta, am putut să fac faţă alături de ei tuturor provocărilor. Şi nu au fost puţine. Am trăit momente de groază, dar am trăit şi momente de speranţă şi de satisfacţie, că atunci când a trebuit am reuşit să salvăm atât partea materială, cât şi vieţile puse în pericol în combinat".

„Nu mai speram să scap"

A văzut moartea cu ochii. Povesteşte că în 1988 a avut loc un incendiu foarte mare, care a urmat unei deflagraţii foarte puternice în zona rezervoarelor de păcură. Trei rezervoare care au explodat, urmate de incendiu: „La vremea respectivă, ca organizare administrativă, judeţul era condus de un prim-secretar, cum este astăzi prefectul. Îmi aduc aminte că îl chema Marina. A venit în toiul nopţii şi apoi ne luptam cu flăcările şi cu un mare pericol de a se întinde focul şi spre alte rezervoare, ceea ce ar fi dus la ceva care nu ar fi putut fi stăpânit. Mi s-a dat ordin la un moment dat, după ce intervenisem două ore şi ceva şi controlam într-un fel situaţia, să urc pe primul rezervor. Au un capac fix, nu este flotant. Capacul se desprinsese de pereţii rezervorului din cauza deflagraţiei şi se făcuseră deschizături între perete şi capac. Păcura se revărsase. Am urcat acolo cu un pompier de la mine şi cu doi pompieri militari. Nu aveam cum să ajung foarte aproape ca să văd ce se întâmpla înăuntru". În momentul în care a vrut să ajungă la gura de vizionare a alunecat pe păcura fierbinte şi aproape a căzut în interior. „M-am sprijinit pe peretele rezervorului şi m-am cam fript pe picioare, cu toate că aveam costumul de protecţie. Nu am mai vrut să mai urc înapoi, dar mi-au aruncat un furtun de pompieri şi m-au tras înapoi. Acesta a fost, pentru mine, momentul cel mai tensionat. Altfel, am avut multe situaţii. Până să vină Rompetrolul să înceapă retehnologizarea, nu era săptămână să nu avem un incendiu, să nu avem o problemă mai serioasă. Nu mai speram să scap. Şi, aşa cum se spune, îţi vezi întreaga viaţă în câteva clipe", rememorează Ion Constantin. Îşi încheie povestirea cu un bilanţ: „Eu trăiesc mereu sentimentul că fac parte dintr-un mare colectiv. Am dat naştere unui combinat şi l-am făcut să lucreze. Acum suntem net superiori ca formă de organizare şi ca manifestare şi de ce nu ca şi conduită de disciplină, de safety. Ştiţi cum este la noi? Când cineva de aici face nuntă la copil, trebuie să ia un salon foarte mare, pentru că suntem foarte mulţi aici, la Rompetrol. Suntem ca o mare familie".