#citeşteDobrogea Semicentenarul „Spitalului Mare“. Istoria şantierului, povestită de un martor ocular - „La un moment dat se dusese vestea că va fi hotel“ (galerie foto)

În anii ’50, spitalul existent în Constanţa nu mai putea satisface nevoile tot mai crescute ale populaţiei şi nici exigenţele medicinei moderne, aşa încât, în 1963, s-a început construirea spitalului actual, pe o suprafaţă de 45.000 mp. În aproape şase ani, au fost înălţate nu mai puţin de nouă etaje ale spitalului construit pe o structură de beton armat. Arhitectul impunătorului edificiu a fost Ioan Puşchilă, fost deţinut politic, care a lucrat la Canalul Dunăre - Marea Neagră, dobrogean născut în 1913, la Cernavodă, unde a făcut şi şcoala primară, ciclul liceal urmându-l la Braşov.


 
Ideea lui Ioan Puşchilă de a construi unitatea sanitară sub forma literei „Y“ a fost preluată şi de alte spitale din ţară, saloanele fiind dispuse în aşa fel încât să fie ferite de efectele negative ale vânturilor reci dominante. Șef de şantier al lucrărilor a fost Gheorghe Constantinescu. 
 
Pe 15 martie 1969, prin Decizia Consiliului Popular Constanţa nr. 67 era înfiinţat sub denumirea de Spitalul Unificat Constanţa, ceea ce astăzi constănţenii numesc „Spitalul Mare”. Prima secţie care şi-a început activitatea a fost cea de pediatrie. S-a numit apoi Spitalul Judeţean Constanţa, iar prin Ordinul ministrului Sănătăţii nr. 581/02.08.2002, titulatura i s-a schimbat, devenind Spital Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa.
 
Pe 31 ianuarie 2013, prin hotărârea nr. 19 a Consiliului Judeţean Constanţa, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa a primit numele Sfântului Apostol Andrei, ca o dovadă de recunoştinţă faţă de activitatea misionară a celui dintâi chemat la apostolat.
 

„Pentru mine, Spitalul Judeţean este ca un copilaş, pentru că acolo am învăţat meserie“

 
Constantin Popa, pensionar astăzi, în vârstă de 65 de ani, s-a numărat printre martorii oculari ai ridicării Spitalului Judeţean Constanţa, pe vremea aceea ucenicind ca electrician. Datorită inventivităţii sale avea să fie cooptat de Televiziunea Română, la 1 decembrie 1970. Într-un documentar realizat de televiziunea naţională la împlinirea a 60 de ani de existenţă, Constantin Popa era descris ca „unul dintre pilonii jurnalisticii de televiziune de la malul mării. A fost mâna dreaptă a primului reporter din teritoriu al TVR - Ilie Șerbănescu şi au filmat împreună, timp de două decenii, toate evenimentele majore din Dobrogea: inundaţiile din 1970, inaugurarea podurilor de la Agigea şi Cernavodă, construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră, a Șantierului Navaş Constanţa, a Portului Midia Năvodari şi a Rafinăriei din zonă, precum şi lansarea la apă a navei Independenţa”.
 
Mai apoi, pe 20 mai 1990, devenea angajatul Radio Constanţa, de unde s-a pensionat în urmă cu cinci ani. Pentru că bunica din partea tatei era nemţoiacă, de pe lângă Berlin, a făcut doar un an de liceu la „Ana Ipătescu”, iar în anul II a venit o directoare „rusoaică 100%” care l-a trimis la şcoala profesională «Moara Gloriei» secţia tâmplărie (pe undeva pe strada Oborului, unde se află acum baza taximetrelor).
„Tata, fiind desenator proiectant reţele electrice, absolvent de Bucureşti, a reuşit şi m-a scos de la tâmplărie şi am intrat direct anul II de profesională la electricieni.
 
Practica o făceam toţi pe şantierul de la spital, dar eram selectaţi. Aveam pe atunci 15 ani şi jumătate şi, în ultimul an, am avut un maistru foarte deştept, pe nume Tiberiu Pintea, care m-a întrebat dacă nu vreau să mă angajez. Pentru mine Spitalul judeţean este ca un copilaş, pentru că acolo am învăţat meserie. Trebuie să ştiţi că pe şantierul de la Spital, indiferent că vorbeam de instalator sanitar, caloriferist sau tâmplar, toţi erau aleşi. La început veneau în echipe, dar mai apoi singuri se eliminau. Spitalul ăsta a fost făcut numai cu oameni profesionişti, care au avut parte de o organizare perfectă. Arhitectul principal, Ioan Puşcaş, a fost deţinut politic şi când a scăpat din puşcărie a făcut mai multe proiecte, împreună cu patru asistenţi formidabili, care pe timpul lucrărilor au stat acolo şi au coordonat absolut tot, pe lângă diriginţii de şantier de la toate domeniile.
 
Identic cu spitalul din Constanţa, care a fost terminat primul, mai sunt două în ţară, făcute de acelaşi arhitect: Craiova (la doi ani după Constanţa) şi Baia Mare. Cu precizarea că hibele descoperite la Constanţa au fost evitate la celelalte două. E cazul ferestrelor, care erau foarte periculoase din cauza sistemului culisant; dacă se rupea cablul şi nu erai atent îţi rupea mâna.
 
Spitalul a fost ridicat pe tronsoane. Tronsonul nr. 1 era aripa din b-dul Tomis, sectoarele 1 şi 2, apoi sectoarele 3 şi 4 aripa Costache Burcă (actuala Nicolae Iorga), apoi partea unde sunt sălile de operaţii, iar policlinica s-a făcut ultima. Mi-amintesc că se dăduse în folosinţă aproape în întregime spitalul, iar la policlinică încă se mai lucra. Au fost aduşi sute de muncitori necalificaţi, de la Bolentin de lângă Bucureşti, foarte buni meseriaşi, care dormeau într-un soi de dormitoare, amenajarea de şantier fiind cam unde este Institutul de Proiectări acum.  Când am ajuns eu pe şantier, în februarie 1965, fundaţiile începuseră cu un an înainte. Încă se mai ridicau stâlpi, dar s-a muncit în ritm drăcesc ca să poată fi închis pentru lucrări la interior, în iarnă.
 
Prin 1968, într-o iarnă grea, s-au oprit lucrările preţ de vreo două luni, pentru că se ajunsese vestea că de fapt clădirea spitalului va fi transformată în hotel. Care în cele din urmă nu s-a adeverit. Știţi pentru câte locuri a fost proiectat spitalul? 950 de paturi adult şi 400 de copii. În total, peste 2.000 de meseriaşi au muncit la spital. Numai electricieni am fost vreo 60, dacă nu şi 100. Din b-dul Tomis şi până în capătul celălalt sunt 220 de metri.
 
Aprovizionarea era strună, primeam încontinuu materiale şi erau lăsate pe etaj şi nu se fura nici un şurub. Când s-a început turnarea betoanelor s-a făcut o fabrică de betoane în perimetrul actualului Liceu sanitar. Veneau basculante cu ciment şi era depozitat, iar de acolo cu benzi rulante pe etaje. La inaugurare în 1969 a participat tot Comitetul judeţean de partid, iar eu m-am ocupat de sonorizare. Panglica de inaugurare s-a tăiat la scările pe unde intră directorul”.
 

De la televiziunea cu circuit închis din spital i s-a „tras“ angajarea la Televiziunea Română

 
„Pe mine m-au pus să fac instalaţii speciale, pentru că m-au văzut cât sunt de pasionat de meserie. Mereu în mintea mea a fost că nu voi reuşi niciodată la o facultate, având «hibe» la dosar, şi atunci mi-am dorit să fiu bun în meseria mea. Director era dr. Ioan Alupoaie, căruia i-a plăcut devotamentul meu şi m-a angajat, fiind plătit de la Direcţia Sanitară. Mi-amintesc că m-a chemat la dânsul să-mi spună, dezamăgit, că ceasurile puse pe pereţi nu funcţionează niciunul. Trei luni mi-a luat ca să depistez de ce acele ceasuri din Cehoslovacia nu aveau cablurile puse corespunzător.
 
Mai apoi am făcut staţia de amplificare, care s-a bucurat de un succes extraordinar. Pentru că pacienţii mergeau şi ascultau meciurile de la ghişeul asistentelor. Mai apoi am pus difuzoare şi pe holuri. Tot eu am făcut şi instalaţia de la Cobaltoterapie, inclusiv cu poarta. Ştiţi holurile vizitatorilor? Peste tot am pus difuzoare comandate de la dispecerat, iar când era zi de vizită dădeam drumul la difuzoare şi asistentele anunţau ce bolnavi coboară, nu era fluctuaţia de acum.
 
Ultima ispravă a fost televiziunea cu circuit închis. Mă cheamă directorul şi îmi arată în fişet două camere de luat vederi ungureşti Videoton şi mă întreabă «Tovarăşu Popa, ce facem cu astea?». Pe atunci era fluctuaţie la pediatrie şi nu voiau să dea drumul. Atunci am luat şi am studiat cum aş putea să le valorific. Am luat un căruţ de instrumentar, l-am modificat, am pus un televizor clasic pe el, o cameră cu tijă şi microfon, iar unde este internări copii am făcut o cameră specială unde veneau părinţii, soţii. Nu mai mergea nimeni sus, pentru că asistentele aduceau copiii şi mămicile pe etajele 8 şi 9, în faţa unui alt televizor cu microfon.
 
După ce s-a aflat de această televiziune cu circuit închis, mă trezesc că mă cheamă directorul Alupoaie, prin toamna anului 1970, la el în birou. Erau acolo Constantin Lambă şi lângă el o doamnă, Hulubescu, şefa serviciului cadre a Radioteleviziunii Române. Și mi-a spus că mă... paşte transferul, dar trebuie să dau un concurs. Și m-am dus la Bucureşti şi din şase candidaţi constănţeni eu am luat concursul pentru postul de asistent tehnic corespondent. Mai apoi m-am calificat în Televiziunea Română şi ca sunetist, dar mai şi filmam”.
 
 
La finalul întâlnirii, nu şi-a putut reprima regretul pentru haosul existent la ora actuală pe holurile spitalului. „Nu am să înţeleg de ce la tehnica zilelor noastre trebuie să existe această fluctuaţie în spital, când foarte bine îţi poţi vedea rudele de acasă, pe televizor. Se poate face la parter o cameră, dacă tot vrei să mergi la spital, dar în niciun caz să nu mai urce tot soiul de indivizi în secţia de terapie intensivă sau la copii cu traistele vânzând chiloţi şi alte acareturi. Sunt foarte intrigat să aud din gura unui ministru că, la ora actuală, nu există tehnică şi muncitori să mai construiască un spital. Cum este posibil să afirmi aşa ceva acum, în era tehnologizării, iar noi acum 50 de ani am scris cu dalta şi cu ciocanul acest spital dintr-un capăt în celălalt”.
 
Ba chiar se simte încă în putere şi şi-ar dori ca actualul director al Spitalului Judeţean să-l coopteze, cum a făcut acum 50 de ani directorul Ioan Alupoaie.