#citeşteDobrogea Dr. biolog Alexandru Ş. Bologa - „Profesorul Garabet Kümbetlian, un veritabil intelectual, germanofon, afabil şi subtil, de cea mai agreabilă amintire“

Motto: „Cunoaşterea este puntea care ne conectează cu toţi cei care au trăit vreodată înaintea noastră. De la civilizaţie la civilizaţie şi de la viaţă la viaţă, contribuim cu poveştile individuale care devin istoria noastră colectivă.
Indiferent cât de bine păstrăm informaţiile despre trecut, cuvintele din aceste povestiri nu sunt decât «informaţii» până la momentul în care le dăm un înţeles. Modul în care aplicăm ceea ce ştim despre trecutul nostru devine înţelepciunea prezentului”. (Gregg Braden)
 

 
Biologul şi cercetătorul ştiinţific Alexandru Şerban Bologa, un nume de referinţă în domeniul studierii algelor marine, fost director ştiinţific al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină „Grigore Antipa“ Constanţa timp de peste două decenii (1990-2011), împărtăşeşte cu cititorii ZIUA de Constanţa unele dintre cele mai frumoase momente ale prieteniei ce l-a legat de Garabet Kumbetlian.
 
„Despre biografia, realizările şi meritele, precum şi aprecierea venerabilului profesor universitar doctor inginer Garabet Kümbetlian, membru titular al Academiei de Ştiinţe Tehnice, au scris deja cu har rude apropiate, specialişti din domeniile sale de expertiză, colegi, cunoscuţi şi alţi prieteni.
 
Eu l-am întâlnit şi cunoscut pe Herr Professor, cum obişnuiam să mă adresez lui, respectuos, ani mulţi după cunoştinţă, ca urmare directă a pasiunii noastre comune pentru istoria ştiinţei şi tehnicii. Era într-adevăr pasionat de acest domeniu, şi nu numai în cadrul profesiunii, ci cu un spectru mult mai larg de asemenea preocupări. După înfiinţarea Subcomitetului Constanţa al Comitetului Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii, în 1993, eruditul profesor a devenit de îndată membru titular. Auzisem despre domnia sa, de la Universitatea Maritimă, numai cuvinte de laudă şi preţuire. S-a numărat printre cei mai activi, perseverenţi şi prolifici participanţi la simpozioanele ştiinţifice organizate o dată sau de două ori pe an, iniţial la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, sub egida profesorului director Adrian Rădulescu (uneori în Sala pictată sau alteori în sala „Ovidiu”) şi ulterior la sediul Facultăţii de Construcţii a Universităţii „Ovidius” din Constanţa, ca urmare a amabilităţii şi ospitalităţii fiicei acestuia, conferenţiar dr. ing. Anca Constantin.
 
Contribuţiile şi intervenţiile au fost întotdeauna docte, interesante, prezentate, comentate şi ilustrate atractiv şi sugestiv. Ne-a vorbit de multe ori despre instituţii, savanţi români şi străini, evenimente semnificative din istoria ştiinţei, tehnicii şi culturii, uneori şi despre performanţele proprii; era pe deplin conştient de valoarea sa profesională; păstra permanent în buzunarul hainei lista Academiilor notorii din lume, în ordinea vechimii lor, pentru explicitarea şi documentarea intervenţiilor sale; avea, de asemenea, oricând, propuneri şi sugestii proprii inedite pentru adunările care urmau să aibă loc în viitor.
 
Participa uneori, întotdeauna activ şi interesat, şi la întrunirile Filialei Constanţa a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (A.O.Ş.R.), sub conducerea ex-rectorului Universităţii „Ovidius” din Constanţa, profesorul dr. Victor Ciupină, cu intervenţii valoroase, până când spre sfârşit, etajul al 2-lea, ceva mai incomod al sediului nostru de la Biblioteca Universitară „Profesor Ioan Popişteanu” i-a îngreunat şi rărit prezenţa.
 
Într-o felicitare pe care mi-a adresat-o la un moment dat, a scris că m-a perceput ca pe o rudă apropiată: …el braşovean (după tată), eu (semi)sibian (după mamă); el fost elev la Johannes Honterus (Andrei Şaguna) din Braşov (Kronstadt), eu la gimnaziul liceului Samuel von Bruckenthal din Sibiu (Hermannstadt), el doctor în biologie, eu în teoria elasticităţii; amândoi veseli, optimişti şi cu încredere în viaţă, …(Constanţa, 10 august 2016).
 
Nu de puţine ori ne vizitam acasă, la unul sau la celălalt. Se dovedea un amfitrion extrem de agreabil, nelipsind niciodată, de la început, câteva păhărele binevenite, de obicei de coniac. Cel mai plăcut în cazul invitaţiilor sale era în mod evident vara, afară, în grădina umbrită de un smochin bogat înfrunzit, plină de diferite specii de plante cu flori îngrijite atent de regretata sa soţie şi de obicei în prezenţa cel puţin a unui motan… foarte agil. Iarna întâlnirile şi conversaţiile animate şi cu subiecte foarte diferite aveau loc de bună seamă în casă, mai precis în bibliotecă, într-o atmosferă degajată, senină şi stimulatoare, în proximitatea cărţilor numeroase care ne vegheau de pe birou şi din rafturile apropiate.
 
Discuţiile priveau consideraţii asupra profesiunilor noastre, a şcolilor urmate, a persoanelor de interes reciproc cunoscute în diferite împrejurări, evenimente semnificative care ne-au marcat destinul, publicaţii valoroase, noutăţi editoriale şi destule altele. M-am bucurat în mod firesc de apariţia cărţii lui Amintiri şi povestiri, documentată şi bogat ilustrată, publicată la editura AGIR din Bucureşti, în 2016, pe care am primit-o prompt, cu recunoştinţă, cu o dedicaţie frumoasă. I-am oferit şi eu, la scurt timp, spunându-i în glumă „la schimb”, propriul volum În fuga anilor… Era un bun ascultător, povestitor şi sfătuitor.
 
A fost şi un organizator devotat, inspirat şi harnic al unor manifestări ştiinţifice de interes şi rang local sau naţional. De exemplu conferinţele Asociaţiei Inginerilor din România. Sau, mai recent, conferinţa „Zilele Academiei de Ştiinţe Tehnice din România”, organizată împreună cu Universitatea „Ovidius” din Constanţa, între 6-7 octombrie 2017.
 
Profesorul G. Kümbetlian, absolvent al grădiniţei şi clasei 1 primare a Şcolii germane din Constanţa şi al claselor gimnaziale (a V-a, a VI-a şi a VII-a) ale Liceului Bruckenthal din Sibiu, era astfel şi un vorbitor fluent al limbii germane, pe care o aprecia în mod deosebit. De câte ori ne aflam în localitate, urmam împreună invitaţiile fostului director al Forumului Democrat German din Constanţa, Walter Raststätter şi al actualului director, d-na Anne-Marie Czernak, participând cel mai adesea, ca membri simpatizanţi, la evenimentele organizate de for, unde aveam ocazia de a vorbi nemţeşte, printre nu mulţi care o mai vorbesc chiar şi acolo. Ne făcea plăcere, amândurora, întotdeauna; cunoştinţele sale lingvistice erau considerabil mai vaste, după cum rezultă explicit din Amintiri.
 
Deşi a deprins tehnica de calcul relativ târziu, cum era de înţeles, a deprins-o datorită aptitudinilor sale tehnice şi a acordat apoi oricând sprijin foarte meticulos în privinţa alcătuirii programelor întrunirilor la care a fost co-organizator, a unor consultaţii în domenii de interes general sau special, a realizării unor prezentări Power Point pentru ocazii publice, cu multă pricepere, bunăvoinţă şi pacienţă.
 
Vara, locul nostru predilect de întâlnire era la „Zorile”, în cuprinderea vizuală atât de minunată a mării întinse, unde, pe terasă, sub singurul arbore supravieţuitor printre betoanele înconjurătoare, prima măsuţă era „Stammtisch”-ul nostru; am petrecut destule momente extrem de agreabile acolo, bavardând, retrăind şi propunând proiecte noi, împreună - domnia sa cu şalăul meunier preferat, serviţi de credinciosul nostru Ionică … Unele dintre ele au fost materializate, spre mulţumirea noastră ulterioară. Una dintre agape l-a avut ca invitat pe vărul meu, profesorul dr. ing. Alexandru I. Herlea, refugiat în Franţa din 1972, iniţial asistent cercetător şi apoi cadru universitar la Conservatoire National des Arts et Métiers (CNAM) din Paris, preşedinte al Asociaţiei „La Maison Roumaine” (Paris) şi printre multe altele, membru de onoare străin al A.O.Ş.R. Întâlnirea s-a petrecut într-o după amiază plăcută de toamnă, acum câţiva ani. S-au agreat reciproc, regăsind preocupări, cunoştinţe şi puncte de contact comune, după trecerea multor ani, până la întâlnirea lor nemijlocită de atunci. Regretabil, o invitaţie ulterioară a mea, tot acolo, din iarna anului 2017, avea să fie ultima, dar nemaiurmând a fi onorată de către distinsul preopinent, spre mâhnirea mea.
 
Gândea pozitiv, având în majoritatea cazurilor păreri apreciative asupra confraţilor, colegilor şi amicilor. Şi nu se sfia nici să-şi exprime uneori spiritul critic, privind unele mentalităţi şi metehne ale timpurilor pe care le-a trăit şi la care asistăm şi în prezent, dar, ponderat, neagresiv, indulgent.
Făceam adesea schimb de cărţi şi reviste, româneşti şi nemţeşti, mai vechi sau mai noi, pe care le comentam, împărtăşindu-ne impresiile. Ne consultam asupra unor publicaţii de specialitate sau beletristică. Iubea artele plastice şi muzica, pe cea din urmă studiată de mic.
 
Avea o predilecţie aparte pentru calambururi / jocuri de cuvinte, multe dintre ele creaţii proprii ad hoc, cu o uşurinţă de-a dreptul uimitoare; dintre toate pe care le (re)producea, cu bucurie şi plăcere funciare, iată măcar unul, bazat pe ortografie, în amintirea sa: In Constantza habe ich liebe Genossen / In Constantza habe ich Liebe genossen.
 
Unul dintre diferitele momente de bună aducere aminte a rămas şi o excursie de o zi la Costineşti, într-o vară fierbinte, împreună cu ing. Petre Covacef, ing. Gustav Rückert, ambii membri ai Filialei de istoria ştiinţei şi tehnicii evocate mai sus, şi un prieten din Germania aflat în concediu la Mamaia. Am petrecut acolo câteva ore memorabile, printre ingineri, aflând noutăţi despre persoane şi fapte demne de interes. Nu au lipsit bunătăţi culinare şi licori care au stimulat discuţiile, pasionate, uneori şi în contradictoriu. După o vreme, devenise vegetarian …
 
Acum, tot în cursul verii şi al toamnei indiene dobrogene obişnuite la ţărmul nostru marin românesc, mergând spre Trei Papuci, pe lângă fostă locuinţă a profesorului drag, rememorez cu multă bucurie sufletească relaţia noastră aleasă şi continui să îi resimt lipsa, şi acum după peste un an de când ne-a părăsit atât de simplu şi neaşteptat. S-a întâmplat puţin după schimbul de urări şi felicitări, verbal şi în scris, pentru Anul Nou 2018 care bătea la uşă. Nu ştiam ce veste atât de tristă avea să ne tulbure începutul de an, tuturor celor care l-am cunoscut, stimat şi iubit; presupun că unele afinităţi resimţite intens de la începutul relaţiei noastre au asigurat acesteia durabilitatea.
 
Profesorul eminent Garabet Kümbetlian a făcut şi face cinste şi onoare pentru totdeauna, atât comunităţii armene cât şi intelectualităţii române, constănţene şi nu numai, cărora le-a aparţinut graţie ascendenţei, instruirii şi performanţelor sale remarcabile, prin întreaga activitate profesională, altruism şi împărtăşire de cunoştinţe, dăruite o viaţă îndelungată semenilor şi discipolilor săi.
 
Astfel va rămâne Herr Professor, cu demnitate, ca profesionist desăvârşit, familist convins şi om de cultură, în memoria contemporanilor.
 
Ab imo pectore!“