Totul despre cea mai veche artă marţială La Mangalia se organizează o festivitate de Ziua Mondială a Kung-Fu

O festivitate cu demonstraţii de Kung-Fu din mai multe şcoli tradiţionale şi probe sportive se va desfăşura duminică, 25 august, de la ora 18.00, la Mangalia, pe platoul de la Centrul Cultural Municipal, cu ocazia Zilei Mondiale a Kung-Fu, care se sărbătoreşte în aceeaşi zi. Evenimentul este organizat de Clubul Sportiv „Marea Neagră” Constanţa (preşedinte, Florin Iordănoaia) şi de Clubul Sportiv „Noua Generaţie” Mangalia (preşedinte, Ciprian Broască).

De la ce s-a dezvoltat „stilul beţivului”

Kung-Fu este cea mai veche artă marţială, atestată documentar de peste 4.000 de ani. Denumirea de Kung-Fu (Gong-Fu) a fost adusă în Europa după ce armata britanică a cucerit la 1856 o parte din teritoriul de sud-est al Chinei, în zona Hong-Kong, care a fost dominion britanic până în anul 1997. Maeştrii chinezi ai acelor vremuri prezentau stilurile de luptă pe care le practicau şi apoi le asociau cu denumirea „gong-fu”, pronunţie „kong-fu” (în traducere directă „timp îndelungat”, „în timp”, „efort uman”), prin faptul că la măiestrie sportivă se ajunge în timp îndelungat, prin eforturi deosebite. Aceasta a ajuns să reprezinte artele marţiale tradiţionale din China. Denumirea nu este folosită însă oficial în China de astăzi. În documentele oficiale ale Federaţiei Chineze de Wushu, se foloseşte numele de Wushu, pronunţie „u-şu” sau „u-shu”. În rândul populaţiei însă este mai cunoscut Kung-fu-ul decât Wushu-ul. O denumire generică a Kung-Fu este cea de „persoană disciplinată”, „om corect”, dar se mai întâlnesc şi altele, precum „calea artei marţiale”. Un moment deosebit pentru recunoaşterea acestor stiluri de luptă l-a reprezentat declanşarea şi desfăşurarea „revoluţiei boxerilor”, adică a luptătorilor marţiali din China, din anul 1905. Până la momentul în care europenii au denumit artele marţiale chineze „Kung-Fu”, acestea aveau diferite denumiri, în funcţie de: locul în care se desfăşurau, ca de exemplu templul Shaolin (considerat în toate ţările orientale ca fiind locul de practicare organizată a artelor marţiale, după anul 524 e.n.), dar şi templul Wudang; regiunea geografică, adică sudul şi nordul Chinei, zona de câmpie sau cea de munte; animalele pe care le imitau mişcările de luptă, cum sunt tigrul, cocorul, maimuţa, şarpele, vulturul, dragonul (animal mitologic) şi altele; armele de luptă şi obiectele de muncă, adică sabia, paloşul, lancea, toporul, cuţitul şi multe altele; stările de spirit, atitudinile, filozofia sau religia, de la care s-au dezvoltat stilul „beţivului”, stilul „supremei perfecţiuni”, stilul „musulmanilor” etc.; familiile şi clanurile care păstrau şi transmiteau în familie secretele tehnicilor de luptă, de pregătire fizică şi spirituală.

Desfiinţarea Templului Shaolin

În anul 1928, guvernul chinez din acea perioadă a încercat să facă o reformă a artelor marţiale chineze, printr-o unificare a tuturor stilurilor, pentru a realiza dintr-o „artă războinică” un sport naţional numit „guoshu” sau „zhongguo quan” (pumni chinezeşti). Proiectul nu şi-a găsit finalizarea însă, din pricina situaţiei socio-politice a Chinei, dar evoluţia artelor marţiale chineze din acea perioadă a avut un moment de vârf în anul 1936, când, la Jocurile Olimpice de la Berlin, delegaţia chineză a prezentat ca sport olimpic demonstrativ Kung-Fu-ul, prin stilurile tradiţionale cele mai reprezentative. După anul 1949, odată cu întemeierea Republicii Populare Chineze, pe fondul reformelor efectuate în toate domeniile vieţii şi ale societăţii, s-a luat hotărârea redefinirii artelor marţiale chineze. Astfel, au fost studiate, modificate şi modernizate o serie de forme de luptă traditionale, care au fost denumite Wushu, adică „arta războiului” sau „arta de a lupta”, cu o împărţire oficială în stiluri majore şi şcoli, reduse la un număr de 372. După unele studii şi estimări, pe teritoriul actual al Chinei s-ar cunoaşte şi practica peste 2.500 de stiluri, şcoli şi variante de şcoli de arte marţiale tradiţionale. Principala modificare a fost legată de unificarea Taolu-urilor. În anii ’70-’80, o echipă formată din peste 30 de persoane a adunat, studiat şi modificat mai multe forme tradiţionale. În urma acestei activităţi au rezultat formele standard: Chang-Quan (Boxul lung sau de nord), Nan-Quan (Boxul de sud). Au fost modificate şi realizate însă noi Taolu-uri, în stilul Taichi „Taiji-Quan” (cu mâna goală şi cu arma) şi în cele ale celor patru arme clasice: sabie, paloş, baston lung şi lance. Pe fondul revoluţiei culturale din China anilor ’70, o serie de şcoli şi temple în care se predau artele marţiale tradiţionale au fost desfiinţate. Cel mai semnificativ fapt a fost chiar desfiinţarea templului „Shaolin”, de unde călugării meditativi şi cei luptători au fost împrăştiaţi în toată China. Templul a fost restaurat după anul 1972, în prezent el fiind considerat patrimoniu naţional.

Câte stiluri şi şcoli recunoaşte Federaţia Mondială

O altă evoluţie a artelor marţiale chineze a fost cea a chinezilor din diaspora. Această diaspora s-a format în vestul Europei, dar şi în SUA şi Canada încă din secolul al XIX-lea, iar o altă diaspora a fost în ţările din sudul Asiei, în Singapore, Malaezia şi Indonezia. După 1949, insula Taiwan s-a separat de China şi până în anul 1972 a fost recunoscută de către ONU ca reprezentând China, chiar în prezent aceasta numindu-se „Republica China”. Majoritatea chinezilor din afara Chinei au practicat şi practică stilurile tradiţionale de Kung-Fu, păstrând tradiţiile şi formele vechi de câteva sute de ani. Ce înseamnă astăzi Kung-Fu? Pentru noi, reprezintă forma tradiţională a artelor marţiale chineze sau „arte marţiale tradiţionale chineze”, în ceea ce priveşte practicarea formelor de baza, a Taolu-urilor şi a luptei tradiţionale, în cele 73 de stiluri şi şcoli recunoscute oficial la Federaţia Mondială de Kung-Fu Tradiţional. Dar aceasta a fost modificată în privinţa luptei sportive, care a fost schimbata şi adaptată, iar în viitor mai mult ca sigur va fi readaptată, în conformitate cu cerinţele praticanţilor, ale regulilor şi ale legilor de protecţie a persoanelor pe timpul desfăşurării antrenamanetelor şi a concursurilor.