O poveste cu deţinuţi şi cu un industriaş grec, născută în Gropile lui Ouatu Ce se afla pe locul actualului stadion „Farul” în urmă cu peste 60 de ani (galerie foto+document)

Certificatul de naştere al celei mai mari arene constănţene a fost eliberat acum 59 de ani. După o muncă de patru ani, s-a ridicat un stadion care a fost inaugurat oficial în anul 1954.

La finele anilor ’40 din secolul trecut, actualul stadion „Farul” nu exista. În zona unde se află acum, era un teren viran, cu mai multe gropi mari, numite gropile lui Ouatu. Acolo a fost clădită arena. Un tânăr fotbalist pe atunci, Grigore (Gogu) Cojocaru a fost martor la ridicarea stadionului şi cunoaşte multe dintre poveştile sale, cu atât mai mult cu cât a şi jucat apoi pe acest stadion, în Divizia A. Ajuns la 87 de ani, nea Gogu avea 24 de ani în 1950, când îşi aminteşte el că ar fi început lucrările de construcţie. „În acel perimetru erau nişte gropi, vreo cinci-şase, Gropile lui Ouatu. Nu cred că denumirea venea de la cineva anume, din câte ştiu eu aşa li se spunea zonelor denivelate, cu gropi, mărginaşe. Gropile fuseseră făcute de cei de la o fabrică de cărămizi, care luau pământ de acolo. Uzina era amplasată pe locul fostului RATC, iar patron era un grec, Manicatide. În gropi nu erau gunoaie şi nici câini vagabonzi foarte mulţi, aşa că se mai jucau copiii în ele. Nu exista atunci problema câinilor fără stăpân. Pe străzile Constanţei acţionau echipe de hingheri, iar dacă animalele prinse nu erau revendicate de cineva până a doua zi, la ora 12.00, erau eutanasiate. Acum, lângă Complexul Sportiv Farul sunt arena de rugby Mihai Naca şi Clubul Elevilor. Atunci nu era nimic. Era teren viran până jos, la lacul Tăbăcărie. Nu existau actualele străzi Soveja şi Primăverii, ci doar unele drumeaguri. În dreapta, începea cartierul Tăbăcărie, iar în stânga era cartierul Anadalchioi. Mai apoi, lângă lac, au apărut mai multe grădini de legume”, îşi aminteşte Gogu Cojocaru.

„N-am auzit să fi evadat cineva”

Fotbalistul care a marcat primul gol al Constanţei în Divizia A spune că arena s-a ridicat în trei-patru ani. Lucrările de construcţie s-au încheiat în anul 1954. „Stadionul a fost clădit pe fundul gropilor. De altfel, se poate constata uşor şi astăzi, fiind sub nivelul străzii Primăverii. La muncă au fost folosiţi mulţi deţinuţi, dar şi voluntari, printre care m-am numărat şi eu. Şi întreprinderile contribuiau, cu utilaje, mijloace de transport şi mână de lucru. Totul, sub coordonarea Primăriei. Din ce am văzut, deţinuţii nu erau sub pază foarte strictă şi nici nu lucrau separat de restul muncitorilor. N-am auzit să fi evadat atunci cineva dintre puşcăriaşi ori altcineva să fi murit din cauza extenuării. Echipa noastră, Locomotiva PCA (precursoarea Farului), a jucat întâi pe un stadion din Port (pe acea suprafață, aproape de Poarta 3, aflându-se în prezent un depozit de cherestea), iar după promovare a evoluat pe stadionul din strada Primăverii. La început, stadionul era sub formă de potcoavă, lipsea peluza dinspre cabine. Lumea venea în număr mare la meciuri, etapă de etapă. Se depăşea curent capacitatea stadionului, astfel că asistau la meciuri şi peste 25.000 de oameni, care stăteau ca sardelele. Vara mai ales, când jucam amicale cu echipe mari, venea lumea puhoi”, arată Gogu Cojocaru. Tânărul petrecea mult timp în zonă, întrucât se mutase acolo (pe strada Banu Mihalcea), în anul 1951, cu ocazia căsătoriei. Strada se numeşte aşa şi astăzi, iar nea Gogu locuieşte acolo neîntrerupt, de 62 de ani. Este constănţean get-beget, iar până la nuntă a locuit în zona actualului Cimitir Central, într-o casă din cartierul La Nuci (erau mulţi nuci în zonă), de pe strada Domniţa Bălaşa (devenită apoi 8 Martie). Părinţii săi au avut patru copii (trei băieţi şi o fată), dintre care unul, un băiat, a murit în anul 1942, din cauza meningitei. Gogu este cel mai mare dintre fraţi. Sora sa este mai mică decât el cu nouă ani şi trăieşte în Bucureşti, iar celălalt frate este la Constanţa şi are 80 de ani.

Gol de la 40 de metri la inaugurare

Ilie Ioan, legendarul crainic al arenei constănţene (aflat de 50 de ani în acest rol), cunoaşte amănunte despre destinaţia ulterioară a stadionului „Farului” şi despre unul dintre administratorii săi. Ilie Ioan merge pe 73 de ani, iar în 1950, când au început lucrările de construcţie, era un puşti de zece ani. Nu a participat la ele, dar avea drum prin zonă. „Mergeam să cumpărăm zarzavat de la grădinile de lângă ghiol, iar în drum treceam peste Gropile lui Ouatu. Mai ţin minte că în zonă (la intersecţia dintre actualele bulevarde Tomis şi Lăpuşneanu) era un depozit, Raizer, unde se întâlneau zugravi, constructori de sobe sau pietruitori de străzi”, povesteşte Ilie Ioan. Acest depozit aparţinea de Întreprinderea de Prestări Servicii şi Artă Decorativă (IPSAD), unde avea să fie angajat, din 1962, şi Ilie Ioan, un tânăr de 22 de ani atunci, care tocmai terminase armata. Întâi a lucrat contabil, apoi ca desenator tehnic. IPSAD, care avea sediul între Sala Sporturilor şi „Marco Polo" (reperele de astăzi), administra, printre altele, cimitirul şi... stadionul. Cum a ajuns însă nea Ilie crainic pe „Farul”? Cel care răspundea în acei ani de arenă, Florea Voiculescu, l-a întrebat odată pe noul angajat dacă nu vrea să fie crainicul arenei, iar Ilie Ioan a acceptat. „Din câte îmi aduc aminte, în primul meci de Divizia A jucat pe noul stadion, Locomotiva PCA a întâlnit UTA (n.r. atunci se nume Flamura Roşie UTA Arad şi era campioana en-titre), pe care a învins-o cu 1-0, printr-un gol al lui Manole de la 40 de metri, înscris la poarta dinspre oraş (cea cu tabela de marcaj)”, mai spune Ilie Ioan. Proprietate publică a statului, baza sportivă a FC Farul Constanţa este aflată actualmente în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului, iar la data de 17 august 2001 a fost dată în folosinţă gratuită, pe o perioadă de 49 de ani, Clubului Sportiv FC Farul Constanţa. Odată cu Legea Descentralizării, baza va trece, din câte se pare, la Consiliul Judeţean Constanţa. 

„Oamenii muncii” aveau interes şi dragoste pentru sport

Într-un reportaj din 1955, prilejuit de partida Locomotiva PCA - Flamura Roşie UTA, Cornel Simionescu face o descriere amănunţită a arenei constănţene. Spicuim din material, unul stropit din belşug cu parfum de epocă. „Deşi mai erau cîteva ore pînă la începerea jocului, totuşi ne-am hotărît să mergem de îndată la stadion, să facem cunoştinţă cu el mai în amănunt. Autobusul ne poartă pe şoseaua care duce la Mamaia şi după 10 minute coborîm în staţia Stadion. Abia am păşit pe una din aleile parcului care găzduieşte noua construcţie şi iată că sîntem întîmpinaţi cu prietenie de către tov. dir. V. Zamfirescu şi dendrilog C. Ionescu. De la ei primim o serie întreagă de informaţii şi explicaţii preţioase în legătură cu această mare realizare. «În aceste locuri erau gropile lui Damadian (n.r. moştenitorul terenului pe care s-a aflat fostul RATC)», ne informează tov. Ilie Ionescu, unul dintre angajaţii întreprinderii. «Pe vremuri, de aici se scotea pămîntul pentru fabricarea cărămizilor. În ultimul timp ele serveau drept cocioc, unde furgoanele comunale aduceau gunoiul strîns din oraş. Sînt om bătrîn şi credeam că pînă o să închid ochii tot aşa o să le pomenesc. Dar, iată că în locul lor avem un stadion cum puţine sînt. Da cînd o fi totul terminat!». Tribunele stadionului, care au o capacitate de 25.000 de locuri, sunt construite din piatră de codru adusă din bătrînii munţi ai Măcinului. Ele sînt construite de jur împrejur şi lasă o singură deschizătură în partea de nord la una din potcoave. La capetele tribunei, de o parte şi de alta a deschizăturii, se înalţă două pavilioane în care sunt situate cabinele pentru jucători, camerele de duşuri, camerele de masaj, cabinele arbitrilor, cabinetul medical, magazia cu materiale şi altele. În centrul tribunei I se află tribuna oficială, acoperită cu un planşeu susţinut de coloane ce conţin ornamente şi sculpturi de o mare valoare artistică, inspirate din tezaurul creaţiei populare. Asemenea ornamente mai înfrumuseţează şi parapetul tribunei, intrările, faţada şi corniţele pavilioanelor. Cabinele jucătorilor sunt spaţioase, cu ferestre mari, ce permit o bună luminozitate şi aerisire. Alături sunt camerele cu cabinele de duşuri, căptuşite cu faianţă. Terenul de joc cu gazonul verde este încins ca într-un brîu de pista de alergări, cu cele şase culoare frumos trasate. În partea de sud, la unul din capetele stadionului, pe o terasă se află o fîntînă monumentală, care domină întregul complex sportiv. În prezent, se execută lucrările de finisare a fîntînei, confecţionarea banchetelor pentru treptele tribunelor şi grilajele pentru delimitarea lor, lucrările de finisare a pavilioanelor, de amenajare a aleilor, îngrădirea terenului de joc şi împrejmuirea exterioară a întregului parc. În formă finală, complexul va cuprinde pe lîngă un teren de antrenament pentru fotbal, piste cu obstacole G.M.A. (n.r. Gata pentru Mişcarea de Masă), o arenă pentru jocurile de volei şi baschet cu terenurile de antrenament respective, o mare hală de sporturi, un bazin acoperit şi unul în aer liber, un poligon de tir, canal-pistă pentru sporturi nautice, o grădină de copii cu parc şi locuri special amenajate pentru jocuri, o şcoală sportivă de tineret. În plus, se va mai construi un hotel pentru cazarea spectatorilor din alte localităţi, un alt hotel pentru sportivii participanţi la diferite competiţii, un teatru în aer liber, un restaurant, parc auto, grupuri de statui, sere şi altele”. Construirea stadionului venea în sprijinul „interesului şi dragostei pentru sport a oamenilor muncii din oraşul şi regiunea Constanţa”, care „au crescut foarte mult în anii regimului de democraţie populară”. „Cele 2-3 terenuri de sport fără tribune pe care le aveau s-au dovedit nesatisfăcătoare. Nici terenul din port - dat în folosinţă acum 5 ani - nu mai putea face faţă numărului tot mai mare de spectatori. Tribuna lui - cu o capacitate de 2.500 de locuri - s-a dovedit neîncăpătoare, chiar la jocurile din cadrul campionatului regional. În afară de asta, Constanţa năzuia la un loc într-una din categoriile superioare şi pentru aceasta trebuiau îndeplinite condiţiile. Şi socoteala s-a dovedit a fi fost dintre cele mai bune. Construcţia noului stadion a fost, desigur, un stimulent deosebit pentru jucătorii constănţeni, care în decurs de numai doi ani au promovat de la regiune în categoria B şi apoi în A. Sportivii constănţeni se găsesc în faţa unui vis împlinit, rîvnit de multă vreme”, nota, acum 59 de ani, Cornel Simionescu.      

S-a făcut de râs în faţa iubitei

Antrenorul emerit Petre Comăniţă (75 de ani) a părăsit Constanţa în anii de final al lucrărilor de construcţie a stadionului. Pe timpul facultăţii (1954 - 1958), reputatul specialist a jucat fotbal la Bucureşti, la Sportul Studenţesc, dar a fost selecţionat şi în lotul naţional de juniori, care se pregătea centralizat şi juca în Divizia B a României, sub culorile echipei Progresul Combinatul Poligrafic Casa Scânteii (CPCS) Bucureşti. Tânărul Comăniţă, care era portar, a evoluat la această formaţie timp de un an (1957 - 1958), juniorii clasându-se pe locul patru în liga secundă. În anul 1957, CPCS a avut meci la Constanţa cu Locomotiva PCA, care activa în liga secundă. Partida s-a jucat pe stadionul „Farul”, iar oaspeţii au suferit o severă corecţie. „Locomotiva PCA ne-a bătut la scor. Ţin minte că Sever ne-a dat vreo trei goluri. Aş fi vrut să fac o figură frumoasă în această partidă, întrucât jucam acasă, iar în tribună erau o iubită de-a mea, dar şi mama, însă a ieşit rău pentru CPCS. Gazdele erau pe podium şi trăgeau la promovare. Noi veneam de la un turneu în Spania şi eram îngâmfaţi, plini de noi, cu nasul pe sus. Ne luasem nişte ceasuri din străinătate şi în tramvaie ne ţineam numai de barele de sus, ca să ni se vadă ceasurile. Apărarea a fost vraişte, tocmai începuse moda cu libero. Fundaş central la noi juca Ion Motroc, cel care în Spania avusese o evoluţie foarte bună. Din câte îmi amintesc, şi sper să nu greşesc, la Locomotiva PCA evoluau, printre alţii, Ciuncan, Sever, Doicescu, Moroianu, Manole sau Zinculescu. Pe atunci, vestiarele stadionului Farul erau pe locul actualei centrale termice”, povesteşte Petre Comăniţă. Din câte cunoaşte Gogu Cojocaru, din echipa care a dus pentru prima oară Constanţa în Divizia A ar mai trăi, alături de el, doar Tatomir şi Jarnea. „Ambii sunt mai mici decât mine, primul cu doi ani, iar celălalt cu patru ani. Tatomir este de loc din Bucureşti, iar astă primăvară a fost internat, bolnav fiind, într-un sanatoriu de lângă Făgăraş. Jarnea s-a născut la Constanţa, iar ultima dată era la Piteşti, la nişte rude din partea soţiei sale, care a murit”, spune Gogu Cojocaru.