Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
05:03 19 04 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Doi alpinisti constanteni au urcat pe cel mai inalt varf din Austria

ro

24 Jun, 2005 00:00 6351 Marime text

In perioada 21 - 27 mai, trei alpinisti romani, dintre care doi domiciliati in orasul nostru, s-au aflat intr-o expeditie in muntii Alpi, din Austria. Telul lor a fost unul deosebit de indraznet si anume cucerirea varfului Grossglockner, cel mai inalt din Austria, de 3798 metri si care se afla situat in Parcul National Hohe Tauern. Nelu Dima, Adrian Patrascu si Cornel Ziman din Baia Mare au reusit sa ajunga pe varful Grossglockner pe data de 25 mai, la ora 15.30, dupa o neintrerupta ascensiune de 21 de ore.

Aventura noastra a inceput pe data de 21 mai, cand am luat rapidul Bucuresti-Viena-Salzburg-Zel am See, in ultimul dintre aceste orase ajungand o zi mai tarziu, dupa un lung si obositor drum. Din Zel am See urma sa luam autobuzul pentru a ajunge in imediata vecinatate a muntelui aflat la 40 de kilometri distanta. Seara se asezase insa asupra orasului si am aflat ca primul autobuz era programat sa plece abia a doua zi dimineata. Dupa mai bine de o ora de cautari, ne-am decis sa innoptam pe o pajiste de la marginea localitatii, langa un garaj, unde de altfel am si instalat cortul. Cu forte proaspete, ne-am urcat a doua zi dimineata in autobuzul care ne-a dus pana la Cabana Franz Joseph, cel mai cunoscut punct de plecare catre munte. Termenul de cabana este impropriu daca tinem cont de faptul ca "Franz Josef" are zeci de locuri de cazare si dispune de mai multe restaurante si magazine de suveniruri. Pana la cabana Franz Joseph autobuzul a mers pe Alpen Strasse, un drum similar Transfagarasanului din Romania, cu specificatia ca traseul austriac atinge in unele locuri chiar si altitudinea de 2400 metri. Aflati la 40 de kilometri de "tinta" ne-am temut pentru cateva clipe de reusita expeditiei noastre, observand cu ingrijorare ca vremea nu era deloc prielnica unei ascensiuni. Am hotarat din nou sa amanam momentul urcusului si din ratiuni economice, am refuzat conditiile oferite de "cabana" Franz Josef, ramanand peste noapte intr-o parcare auto. A doua zi, marti 24 mai, am coborat pe ghetarul de la baza muntelui, legandu-ne in coarda pentru a evita accidente sau alunecarea in crevase. Dupa ce am traversat fara incidente ghetarul, am inceput ascensiunea spre refugiul Glockner, situat la 3260m altitudine. Traseul pana la refugiu a fost unul deosebit de riscant din cauza soarelui foarte puternic si implicit al riscului mare de avalanse. Dupa ce am urcat cateva ore pante foarte abrupte, am reusit sa ajungem in siguranta la refugiu. Am ramas uluiti vazand curatenia exemplara care domnea in acel loc, teoretic aflat atat de departe de lumea civilizata. Refugiul este amenajat intr-un loc ferit de pericolul avalanselor si dispune de numeroase facilitati. Am gasit aici numeroase alte lucruri interesante, printre care si o stampila si un jurnal in care puteai sa treci cateva impresii sau traseul pe care vrei sa-l faci pentru a ajunge pe varf. Nestiind cat timp va dura cu exactitate ascensiunea, am decis sa facem economie la provizia de apa. Am topit astfel zapada la primus pentru mancare si bautura, iar acestea au fost de natura sa ne asigure "fortele" pentru ascensiunea de a doua zi. Seara, in refugiu, si-au facut aparitia si doi salvamontisti austrieci care intentionau sa faca acelasi traseu ca si noi. Noaptea a venit repede, incetul cu incetul estompandu-se imaginile mirifice ale muntilor ce se vedeau de la refugiu.Ascensiunea pe varful GrossglocknerZiua cea mare a venit! Ne-am trezit la ora 4 dimineata, cu gandul sa urcam cat mai devreme si sa evitam astfel avalansele, soarele puternic, zapada moale si caderile de pietre. Dupa ce ne-am echipat si am luat un mic dejun frugal, am pornit spre intrarea pe Pallavicinirinne, ruta aleasa pe versantul nordic al muntelui. Ne-a fost usor sa gasim intrarea pe valea ce ducea pana spre varf deoarece am mers pe urmele salvamontistilor austrieci, care plecasera cu doua ore inainte. Chiar la intrarea pe traseu a trebuit sa sarim peste o crevasa adanca, dupa care am inceput sa urcam pe vale. Pallavicinirinne, ruta aleasa de noi are o lungime de 640 metri, o inclinatie de 55-60=BA si este cea mai vestita ruta de pe versantul nordic al lui Grossglockner. Traseul a fost mult mai greu decat ne asteptam, pentru ca era foarte abrupt si nu existau locuri in care sa facem pauze pentru a ne odihni. Fiind romani inventivi si constienti ca nu ne putem atinge scopul fara cateva clipe de relaxare, am sapat adanc in zapada niste platforme plate, putand sa stam jos si sa ne odihnim. "Inarmati" fiecare cu cate un piolet, si avand in picioare coltari atasati de bocancii izotermi din plastic am continuat drumul, reusind sa traversam zonele de gheata. Nervii nostri erau intinsi la maxim si eram toti trei deosebit de concentrati, pentru ca orice alunecare sau pas gresit insemna o cadere tragica de cateva sute de metri in crevasele din ghetarii de la baza traseului. Dupa ce am urcat aproximativ 500 de metri, am ajuns la partea cea mai grea si mai periculoasa a traseului, o zona stancoasa, de gradul III, pe care ne era imposibil sa urcam fara ajutorul coardei de asigurare, a carabinierelor si pitoanelor batute in stanca. A fost intr-adevar o portiune foarte periculoasa, deoarece fiecare dintre noi ar fi putut disloca pietre care puteau cadea peste ceilalti care asteptau sa urce. Aici a fost mai riscant pentru cel care s-a catarat primul deoarece el putea sa cada 30 metri, distanta dintre pitoane fiind foarte mare. Nu s-a intamplat nimic din fericire, si astfel am depasit aceasta parte a traseului care putea sa puna capat expeditiei intr-un mod tragic. Pana pe varf nu au mai fost decat 200 metri in care din nou s-a mers asigurat in coarda si pitoane. La ora 15.30, expeditia a reusit si toti trei ne-am strans fericiti in brate, langa troita care marca "finalul" celor 3798 de metri ai varfului Glossglockner. Dupa noua ore de urcus continuu, ne-am permis pentru prima oara cateva minute bune de odihna, un "pranz" si bineinteles numeroase poze cu tricolorul. Telul fusese atins si in acel moment, toate temerile, emotiile noastre au disparut ca prin farmec. Desi ne venea foarte greu sa parasim steiul cucerit cu atata truda, am pornit la drum spre vale, spre o cabana situata pe traseul clasic si considerat, cel putin teoretic, mai usor. Dupa un timp, am ajuns la Cabana Adlersruhe 3454m care, spre surprinderea noastra, era inchisa. Am facut totusi o pauza, am imortalizat Grossglocknerul in intreaga sa maiestuozitate, apoi am inceput sa coboram spre ghetarul de la baza muntelui. Nici acest drum spre vale nu a fost insa unul usor, mai ales ca nu ne era cunoscut si a trebuit sa trecem prin caldari glaciare, expusi riscului de avalanse. Dupa ce traversarea unor zone cu bolovani mari de gheata, cazuti de la avalansele recente, pe langa crevase periculoase, am reusit in cele din urma sa ajungem pe inserat la ghetarul din vale. Trecerea acestuia s-a facut pe intuneric, legati in coarda si la lumina lanternelor. La miezul noptii de 25 mai, am ajuns "acasa", la parcarea aflata langa Cabana Franz Josef. Trecusera deja 21 de ore de la momentul pornirii spre Gross Glockner si pentru prima data in acest interval de timp ne aflam din nou, in sfarsit, in siguranta, dupa aproape o zi de intens efort fizic si psihic. A doua zi, joi 26 mai, au ajuns in Zell am See cu o ocazie si de aici au luat trenul spre Viena si apoi spre Romania.Antrenamentele intense, cheia reusiteiO expeditie precum cea facuta de noi reprezinta un mare efort financiar pentru cei care participa. Inainte de toate acestea, este vorba insa de numeroase antrenamente fizice si de o foarte buna pregatire psihica. Pentru a reusi ascensiunea de pe Grossglockner, fiecare membru al expeditiei noastre s-a antrenat alergand zeci de kilometri, urcand si coborand scari de foarte multe ori, facand exercitii de respiratie si mergand foarte mult pe jos. Bineinteles, cel mai bun antrenament ramane insa muntele, insa atunci cand nu este posibil, trebuie sa te "multumesti" cu practicarea a diferite sporturi si sa suplinesti astfel lipsa alpinismului. Acest sport reprezinta miscare multa, inseamna sport, aer curat, peisaj, satisfactie. In ultimii ani, atat eu, cat si Nelu si Cornel am mers iarna prin muntii din Romania pentru a ne obisnui cu zapezile vesnice de pe muntii inalti ai lumii. Pentru Grossglockner am facut vai de abrupt din Bucegi, varfuri si cascade de gheata in Retezat, ne-am luptat cu zapezi de trei metri in Fagaras si ne-am catarat pe stanca in Muntii Apuseni si in Cheile Dobrogei. Expeditia din Austria ne-a costat pe fiecare 250 de euro din propriul buzunar. Echipamentul fiecaruia a costat aproximativ 2000 de euro, echipament ce consta in: haine speciale impermeabile si care elimina transpiratia, bocanci de plastic, hamuri de alpinism, corzi, carabiniere, coltari, pioleti, primus, bete de schi telescopice, casti de protectie, ochelari de schi, bluze din material de polar, saci de dormit, cort. Fiecare expeditie inseamna un pas tot mai aproape de tinta suprema a fiecarui alpinist: Himalaya si implicit Everest 8848m, cel mai inalt varf de pe planeta. Fiecare membru al expeditiei si-a stabilit cate o tinta pentru vara 2005: Nelu Dima intentioneaza sa urce pe Varful Lenin 7134m in Muntii Pamir din Kirghistan, in timp ce subsemnatul si Ziman dorim sa urcam pe Elbrus 5642m, cel mai inalt varf din Europa.
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Ti-a placut articolul?

Comentarii

  • Marian Tudor 16 Aug, 2013 14:43 Buna, incerc sa dau de Cornel Ziman. Am avut un prieten comun. Am incercat sa dau de Cornel prin sora prietenului nostru comun dar nu mai are datele lui de contact. As aprecia daca ii transmiteti lui COrnel Z acest lucru. Cornel poate sa lase datele lui de contact la sora lui Andrei.