„Viaţa pe un peron”, Octavian Paler

„Viaţa pe un peron” este o alegorie, desigur, în care simbolurile înseamnă mereu altceva decât vrea scriitorul să ne facă să înţelegem, ca oamenii aceia cu sute de măşti, care vorbesc în dodii de teamă, să nu fie deconspiraţi. Ei vor să spună, pentru că nu mai pot ţine secrete, dar dacă ar fi ceva mai transparenţi, ar încurca-o, aşa că folosesc cuvinte şi poveşti cu mai multe substraturi, cu mai multe tăişuri, carevasăzică, limba română permite asta, adică să te ascunzi pe după ea, să negi ceea ce afirmi, în caz că o încurci. Chestie de istorie şi persecuţie politică.
 
„De altfel, mint toţi cei care spun că în beciurile voastre nu s-au înfricoşat, iar pentru cine ajunge înaintea tribunalului vostru speranţa nu mai înseamnă aproape nimic. Dar voi nu ştiţi ceva, că tocmai în disperare eu găsesc forţa de care am nevoie. Credeţi, sunt sigur, că la mijlocul disperării mele mă voi opri, voi îngenunchea şi vă voi cere iertare. Că, pe urmă, lumea va vorbi despre mărinimia voastră. Numai că eu nu vreau să mă opresc şi voi nu mă puteţi împiedica să înaintez în disperarea mea”, spune autorul, în altă parte, cu vocea sa tragică.
 
Citind „Viaţa pe un peron” a lui Paler, am avut impresia că sunt în coşmarul cuiva, că cineva îmi povesteşte visul său ciudat despre viaţă şi destin, un vis distorsionat, în care un om ajunge pe un peron, apoi se întâlneşte cu altul şi încep amândoi să se lamenteze filosofic despre tristeţe, singurătate, duşmani, câini, amintiri.
 
În tot acest timp, ne invită la reflecţii, oferindu-şi-le din abundenţă pe ale lui. Un rainforest de gânduri şi nostalgii. Te apuci de ele ca de liane şi-ncerci să supravieţuieşti. Scriitorul ne tot pune întrebări care încep cu „ce-ar fi dacă?”, întrebări ce se pierd în zeci de alte amintiri, e ca şi cum te-ar suge cineva în tenebrele unei minţi care se dovedeşte a fi luminoasă prin maturitatea ei (semn c-a păţit multe Paler, şi nu tocmai chestii bune), dar e bine că ni le spune şi nouă, ca să luăm aminte. E ca un joc pe care trebuie să-l iei totuşi în serios, din pricina tonului grav al cărţii, dar Octavian Paler nu te lasă nici să cazi în extrema cealaltă, adică să iei lama şi să-ţi crestezi venele pe verticală, cum auzeam că o comiteau unii adolescenţi după ce citeau „Pe culmile disperării” a lui Cioran (prin anii '90) sau măcar trebuia să încerci o sinucidere (că altfel nu mai apreciai viaţa la justa valoare şi nici nu erai la modă).
 
Dar prea multă reflecţie mie îmi face rău la inimă, dom'le. Cât să vorbeşti aşa despre bălţi, mlaştini, îmblânzitori de şerpi, telefoane care sună, felinare care se sting singure, oameni care sunt urmăriţi şi nu pot vorbi, sechele comuniste, peroane pustii? Cartea mă invită astfel la resemnare şi la joc perfid. Joci şah cu tine însuţi, cum ar veni, tu eşti şi câştigătorul şi învinsul, pariezi pe tine şi ratezi, dar, dacă vrei, poţi şi învinge. Și tot aşa, la nesfârşit, cum juca chiar personajul lui Paler… singurătatea absolută probabil că apare atunci când ştii că nu mai ai nevoie nici măcar să împărtăşeşti cuiva ceva.
 
„Versatilitatea e tristă în orice împrejurări s-ar manifesta… Pentru a nu săvârşi aceeaşi eroare, tribunalul trebuie să pună pe cântarul judecăţii, înainte de a da un verdict, nu numai ceea ce a făcut Robespierre, ci şi ceea ce el n-a avut timp să facă şi, mai ales, ceea ce au făcut alţii în locul lui”, zice autorul. Da, ar trebui, numai că în realitate „ar trebui” nu înseamnă niciodată „trebuie”. Și asta e iar deprimant, dar învăţăm să trăim şi cu „ar trebui” sau „ar fi trebuit”.
 
Nici nu îndrăzneşti să judeci într-un fel „Peronul” lui Paler, fiindcă autorul se şi aduce singur la proces, un proces invizibil, în care publicul e conştiinţa comună. O nevăzută la fel de reală ca balta/mlaştina din apropierea peronului. Am avut neplăcuta senzaţie că sunt într-unul dintre tablourile lui Salvador Dali, cu ceasuri smucite, viscere aruncate pe pânză, resturi de creieri pe pereţi, unghii distorsionate de femei, căi ferate răsucite sub trenuri în aşteptare şi, din când în când, câte-o speranţă, ca un ou ochi prăjit vesel într-o tigaie. „Nu-i condamnam. Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat întotdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili, chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.”
 
Și din nou apare o imagine smulsă parcă din tablourile lui Salvador Dali: „Și fiecare uită poate un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urmă, se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar şinele se transformă în nisip”. O imagine puternică, despre deşertăciunea luptelor tuturor, a pizmelor, a invidiilor, a minciunilor, a măştilor etc. etc.
 
Cărţile filosofilor români, oricât de bine ar fi construite, au hiba că te deprimă, de zici că gândirea e un lucru mereu pesimist, melancolic şi brutal, dar cum altfel să scrii din „oraşul câinilor”? E atmosfera de aşa natură, te împresoară, devine parte din tine, din filosofia ta. Am înţeles că România te afectează până în praşele creierului şi, oricât ai zice că te poţi detaşa, nu se poate şi basta, dar cred totuşi că scrisul nu trebuie să miroasă chiar aşa de mult a vreo ţară anume decât în punctele lui esenţiale. Ori dacă esenţial pentru noi e să umblăm pe peroane pustii, ne-am cam ars.
 
Lectură plăcută!
 
Sursa foto: elefant.ro