Profesorul Wili Wisoșenschi Un om care s-a identificat cu aromânismul până la absolut

German pe jumătate, dar aromân după mamă până în pânzele albe („Sunt singurul german aromân din partea asta de lume!“ îi place să spună), profesorul Wili Wisoșenschi își trăiește existența la cote înalte, rar întâlnite la alți oameni!
 
Ca profesor, mai întâi la școala de la Palazul Mic și, după aceea, la liceul de la Mihail Kogălniceanu, i-a vrăjit pe elevi prin discursul său de la catedră, mereu înflăcărat, cu hărțile, artefactele, relicvele istorice descoperite de multe ori de el însuși, împreună cu elevii săi, și păstrate cu sfințenie la școală sau acasă.
 
Nu concepea o oră de istorie fără astfel de materiale, care îi făceau pe școlari să creadă că ating în sufletul lor pe însăși muza Clio a istoriei. A înființat primul cerc de istorie antică, pe care l-a susținut 41 de ani. A pus bazele a opt muzee școlare în anii săi de profesorat, aducând astfel trecutul istoric, mai vechi sau mai apropiat, nu numai în fața și mintea elevilor săi, ci și a părinților acestora sau a altor oameni din localitate care erau interesați.
 
Ca aromân, când zările politice s-au deschis și în Estul Europei, Wili al nostru a considerat că a sosit timpul să se dăruiască și neamului său, din care face parte pe linie maternă.
 
Împreună cu soția sa, Elena, și sprijinit de fiicele lor, Iulia, cercetătoare la Institutul de Etnografie și Folclor din București, și Andreea, funcționar la Ministerul Transporturilor, Wili a înființat mai întâi un ansamblu folcloric cu numele Mușata fărșeroată, devenită apoi Mușata armână.
 
De fapt, ansamblul folcloric făcea parte din Fundația Aromână (Armână). Fundația întemeiată de ei are ca scop punerea în lumină a acestui neam de (a)români, din zona noastră de țară, astfel încât frântura aceasta de românism să reziste cât se poate de mult!
 
Cu elevi și foști elevi de la liceu, cu tineri și gospodari din sat, români și aromâni, soții Wisoșenschi au organizat și au susținut serii întregi de spectacole la școală, la căminul cultural, în case de cultură, la radio și la televiziune, la noi în țară, dar și în străinătate, în Macedonia și Grecia, în care au fost evocate tradiții străvechi și alte valori spirituale ale aromânilor. Pentru creațiile lor de frumos au fost apreciați și au primit premii binemeritate.
 
Cu toate aceste, profesorul Wili Wisoșenschi a avut mereu și are și acum o amărăciune pe care se străduiește din răsputeri să o alunge. De ani de zile a adunat, până în 1989, dar și după aceea, numeroase vestigii privitoare la aromâni, adică la frații noștri din Balcani care au venit în România, la patria mumă, în perioada interbelică. Observând că, încet-încet, acești români (armâni, rămăń, macedoromâni, cum își spun sau sunt numiți) se varsă ireversibil în nația cea mare a românismului, profesorul nostru a făcut tot ce se poate pentru a înființa un muzeu al aromânilor, păstrător de artefacte care arată ce și cine au fost și sunt aromânii.
 
A obținut de la administrația locală o clădire cu câteva camere, în care a expus o parte din obiectele aromânești, adunate de el ani de-a rândul. Nepregătită pentru acest scop de către un arhitect și de constructorii specializați, și neîncălzită în timpul iernii, obiectele de patrimoniu expuse au început să se deterioreze. Pentru a le salva, Wili Wisoșenschi a realizat la el acasă un atelier de recondiționare și de conservare a artefactelor, cu gândul că autoritățile din comună, aromânii sensibili în fața unor asemenea valori excepționale, unele vechi de sute de ani, vor veni să ajute la salvarea și expunerea acestora într-un adevărat muzeu.
 
Prea puțin sprijinit de Societatea de Cultură Macedo-Română (SCMR), de edilii din localitate, de aromânii cu dare de mână din Mihail Kogălniceanu și Constanța sau cu brațe de muncă, Wili trudește mai mult de unul singur, ca să realizeze acest scump deziderat al său și al tuturor aromânilor, de fapt.
 
În ciuda pandemiei, Wili Wisoșenschi a muncit ca un rob pentru acest scop, dar nu ca unul de rând, ci ca un uriaș de legendă, ca să apropie întreprinderea sa de un adevărat muzeu.
 
De aproape doi ani încoace, mai mult singur decât cu ajutoare, Wili „a împodobit“ curtea muzeului cu noi elemente specifice și grăitoare, privind cultura materială a aromânilor. Pe lângă cireapul (cuptorul) de copt pâinea, plăcintele și  frigerea cărnii, profesorul nostru a instalat un război de țesut, îngropat oarecum în pământ, cum se obișnuia la aromânii ajunși cu turmele la munte. Lângă război, a legat de ramura unui copac o sărmăniță (leagăn), pentru a arăta că femeia țesătoare de altădată legăna și pruncul în timp ce țesea. În interiorul cutarului (țardul) de oi se află zgara (grătarul) cu iarba. O călivă (colibă) destul de mare era folosită pentru adăpost și păstrarea cașului (brânza), pentru haine și odihnă. Bucătăria de vară, unde se făcea mâncarea, era înconjurată de piatră înaltă de 20-30 cm, semicirculară, servea și pentru spălarea hainelor. Un foișor rotund, acoperit de stuf și cu o cruce deasupra era folosită pentru întâlniri cu membrii comunității și alte activități. Va fi și un șopat (izvor), ne asigură colegul nostru. Un asin și două oițe, care primesc hrană și apă în fiecare zi, completează această civilizație străveche, recreată cu atâta fervoare de profesorul Wili Wisoșenschi.
 
De la vârsta de 22 de ani (din 1968) și până la cea de 75 în acest an, se poate spune că suntem contemporanii unei pasiuni cu totul excepțională. Atât de mult își iubește Wili neamul din care face parte și meseria de dascăl în care s-a format, încât a ajuns să se confunde cu acestea pentru totdeauna! Ar fi bine să-i fim aproape și să-l ajutăm cu ce putem, pentru ca muzeul aromânilor să devină o instituție care să „vorbească“ în timp despre o ramură deosebită a românilor.
 
La împlinirea acestei vârste rotunde de 75 de ani (26 mai a.c.), în ciuda unei boli cumplite pe care a trăit-o în urmă cu câțiva ani, avem impresia că Wili Wisoșenschi al nostru este un nemuritor. Așa să fie!
 
Mulți ani, Wili! Sănătate ție și întregii familii, care te ajută cu atâta ardoare!
 
Despre Nistor Bardu

Nistor Bardu s-a născut pe 15.01.1950, la Nisipari, într-o familie de aromâni.
Este absolvent al Școlii Generale de 8 Ani din satul Nisipari, județul Constanța, al Liceului de Cultură Generală „Nicolae Balcescu“ din Medgidia și al Facultății de Filologie, Universitatea  „AL. I. Cuza“ din Iasi. În anul 2002 a luat doctoratul în științe filologice.
Este conferențiar la Universitatea „Ovidius“ din Constanța, până la noul an universitar 2021-2022.