Legenda vinului Negru, „Lacul sfânt“, Tezaurul princiar şi Satul Nisipului Galben (Sarichioi - Agighiol - Sarinasuf)

Dobrogea de nord-est este una dintre cele mai frumoase zone ale României, un loc încărcat de poveşti, legende şi istorie, un adevărat magnet pentru zeci de mii de turişti care vin anual în această zonă şi pleacă fermecaţi de magia acestui tărâm.
 
De la Constanţa sau Mamaia, dacă vrei să ajungi în Deltă, ai două posibilităţi. Dacă destinaţia ta este însă Murighiol, traseul este clar: de la Babadag nu mai continui drumul spre Tulcea, ci faci dreapta pe o rută mai puţin folosită, dar extraordinar de frumoasă, pe malul marelui Lac Razim (Razelm), fost golf al Mării Negre, în antichitate.
 
Laşi în urma ta vechea urbe turcească Babadag (Muntele Tatălui) şi te îndrepţi spre Enisala (Yeni Sale - Noua Vestire). Acestui obiectiv extraordinar din Dobrogea îi vom rezerva însă un capitol separat, astfel că, pentru moment, lăsăm deoparte impozanta cetate medievală şi ne continuăm drumul spre Murighiol.
 
Harta rutieră îţi indică vreo patru-cinci localităţi cu nume ciudate şi care se întind pe traseul de 55 de kilometri până la Murighiol. Pentru cei din afara Dobrogei, numele acestor localităţi sună straniu şi sunt destul de greu de pronunţat: Sarichioi, Sabangia, Agighiol, Sarinasuf...
 
Din satul Enisala, ajungi imediat în Sarichioi, reşedinţa comunei cu acelaşi nume. Sarichioi (Sarî Koy) este un nume turcesc, care se traduce ca „Satul Galben“. Astăzi este locuit de ruşi lipoveni, urmaşi ai celor care s-au refugiat în această zonă în secolul XVIII din cauza persecuţiilor religioase făcute de ţarul Petru cel Mare şi, ulterior, de ţarina Ecaterina a II-a cea Mare.
 
Ce se ştie însă mai puţin despre acest sat este că el a fost celebru acum mai bine de 130 de ani pentru vinul care se producea aici: Negrul de Sarichioi. Era un vin foarte căutat la sfârşitul secolului XIX, fiind foarte apreciat în restaurantele de lux de la Bucureşti, Constanţa şi chiar din Constantinopole. Acest vin este foarte rar astăzi, pentru că viţa-de-vie din zonă a fost afectată grav acum mai bine de un secol de filoxeră (insectă dăunătoare ce atacă butucii) şi nu şi-a mai revenit...
 
Negrul de Sarichioi are însă şi o legendă foarte interesantă. Dacă vei întreba bătrânii satului, îţi vor spune că totul a început cu... o ploaie torenţială... O ploaie îngrozitoare care a ţinut trei zile şi trei nopţi şi care i-a oprit pe pescarii din sat să iasă la muncă. În cele din urmă, ploaia a stat şi bărbaţii, cu mic, cu mare, s-au urcat în bărci şi au plecat. Au ajuns pe un grind numit Coşa şi se pregăteau ca a doua zi să arunce plasele. Deodată au auzit însă clopotul de alarmă al unui vas aflat în pericol şi mai bine de 15 bărci, conduse de un ataman bătrân pe nume Sidor, au mers să îi salveze pe naufragiaţi.
 
Din cauza furtunii ce avusese loc cu o zi înainte, un vas străin eşuase pe un grind şi începuse să ia apă. Era vasul francez „Le Jour“, care venea de la Marsilia şi se ducea spre Sulina. La bordul lui, pe lângă echipaj, mai erau vreo 40 de pasageri. În rest, multă marfă şi mai ales flori şi butuci de viţă-de-vie...
 
Lipovenii din Sarichioi au avut timp doar să salveze oamenii, nu şi marfa. I-au luat pe toţi în bărci, i-au dus acasă, i-au ospătat, iar străinii le-au dat drept mulţumire o grasă recompensă, înainte de a pleca din nou spre Sulina.
 
Într-o seară însă, pe malul Razimului, apa a adus zeci de butuci de viţă-de-vie, din marfa de pe „Le Jour“. Mai întâi, lipovenii au pus-o pe foc, dar au văzut imediat că nu este lemn obişnuit. Atamanul Sidor a luat câţiva butuci şi i-a pus în grădina sa... În câţiva ani, strugurii aceia mari şi negri au început să dea vinul acela minunat, botezat Negru de Sarichioi. Mai toţi localnicii au luat exemplul atamanului şi au început să cultive viţă-de-vie.
 
Este drept că viţa era franţuzească, dar plantată în pământul acesta galben de la Sarichioi a dat un vin deosebit, cum nicăieri nu se mai găsea... Vinul de Sarichioi nu mai este acum celebru, dar povestea sa a rămas... Când treci prin satul acesta de lipoveni, cu gospodării frumoase, case albastre şi multe flori, nu poţi să nu te opreşti un pic şi să întrebi prin sat, poate, poate, cineva mai are prin casă un pahar rece de Negru de Sarichoi...
 
La cinci kilometri distanţă de Sarichioi se află satul Sabangia. Şi această aşezare este foarte veche, fiind menţionată în sec. XVII de călătorul otoman Evliya Celebi ca Sapangia sau Sapanci. Unii spun că numele s-ar traduce ca „plugari“, pentru că oamenii locului se ocupau cu agricultura.
 
M.D. Ionescu a scris că Sabangia s-ar traduce prin „sălbăticie“ sau „loc sălbatic“. O a treia variantă ne indică Sabangia drept „loc de adunat paiele“.
 
De la Sabangia sunt şapte kilometri până la Agighiol, un sat care ţine de comuna Valea Nucarilor (fost Opcapî, fost Sarighiol de Vale). El a fost înfiinţat de turci în sec. XVII şi ştim asta de la acelaşi Evliya Celebi, care în acea perioadă a vizitat de mai multe ori Dobrogea, reuşind să afle foarte multe informaţii, care s-au păstrat până în zilele noastre.
 
Numele este tot de origine turcească. Traducerea sa însă suportă mai multe versiuni. După unii, Agighiol vine de la Hagi Ghiol şi înseamnă „Lacul Sfânt“ sau „Lacul Hagiului“. După alţii, se traduce ca „lac tămăduitor“ sau chiar ca „lac amar“ (agi - amar, în limba turcă). Ultima variantă face referire la faptul că apele din zonă erau amare pe la 1900, din cauza nămolului care se aduna la mal. Prima variantă pare însă cea mai solidă, după umila părere a subsemnatului. Să nu uităm că şi în judeţul Constanţa există satul Hagieni, Satul Hagiilor.
 
Hagiul era acel credincios musulman ce reuşea să facă un pelerinaj la Mecca, la locurile sfinte. Când se întorcea în satul său din Dobrogea, hagiul era considerat el însuşi un sfânt şi era respectat de întreaga comunitate...
 
Agighiol pare un sat dobrogean obişnuit, dar el este foarte important pe harta istorică a României. Dacă mergeţi să vizitaţi la Bucureşti, la Muzeul Naţional de Istorie, expoziţia „Aurul şi Argintul României“ veţi vedea acolo o comoară deosebită, Tezaurul de la Agighiol.
 
Cea mai frumoasă piesă a tezaurului este un coif de argint superb lucrat, pe lateralele căruia au fost desenaţi doi călăreţi înarmaţi cu suliţe. Pe partea frontală a coifului, în zona frunţii sunt gravaţi doi ochi mari. Potrivit arheologilor, acest simbol îl ferea de primejdie pe proprietarul coifului. Tezaurul mai este compus din apărătoare de pulpe (cnemide), pahare (rytonuri), vase rituale, piese de harnaşament, aplice vestimentare. Tezaurul de azi nu este complet. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea în care era depozitată comoara a fost bombardată şi o parte din tezaur s-a pierdut.
 
Care este însă povestea acestei comori? Totul a început în 1931, lângă satul Agighiol, într-un loc numit Movila lui Uţă. Autorităţile au aflat că nişte necunoscuţi devalizează un sit arheologic. Vânătorii de comori au reuşit să scape, dar autorităţile, când au ajuns la faţa locului au găsit un impresionant monument funerar.
 
Avea două camere mari, un drum de acces (dromos) şi mai multe dependinţe. În cele două camere s-au găsit rămăşiţele unui prinţ, respectiv ale soţiei sale. Într-o altă cameră, mai mică, s-au găsit scheletele a trei cai.
 
S-a stabilit că este un mormânt geto-scitic din sec. IV î.Hr. Ştim numele prinţului, Kotios Egbeo, nume scris pe un vas (Kotios, Kotis erau nume des întâlnite la geţi). Soţia sa, foarte probabil scită, a fost înmormântată cu podoabe superbe de aur şi argint. Tezaurul de la Agighiol indică existenţa în sec. IV î.Hr. a unui mic regat autohton, ai cărui membri erau foarte bogaţi.
 
Lăsăm Agighiolul în urma noastră, trecem de Valea Nucarilor, de Iazurile şi de Colina şi ajungem la Sarinasuf. Un alt nume turcesc... Sari înseamnă galben (ca la Sarichioi) iar Nasuf înseamnă Nisip sau Pământ... Avem deci Satul Nisipului Galben sau Nasuf cel Galben. Spun asta pentru că în judeţul Constanţa, comuna Istria se numea în trecut CaraNasuf (Kara Nasuf) şi, potrivit legendei locale, numele îi venea de la întemeietorul Nasuf cel Negru...
 
Sarinasuf este un sat mic, are vreo 500 de locuitori. Treem repede de el şi ne continuăm drumul spre Murighiol şi minunata Deltă. Toate poveştile acestea, ale vechilor sate cu nume turceşti, te pregătesc parcă pentru o experienţă extraordinară, care nu va fi uitată niciodată...
 

Bibliografie

 
- Victor Crăsescu - „Cum a căpătat Sarichioiul vie“ Antologia Dobrogei, Casa Şcoalelor Bucureşti 1928, Prozator şi Poeţi
- M.D. Ionescu - „Dobrogia în pragul veacului al XX-lea“, 1904
- Nicolae C. Ariton - „Ce beau tulcenii pe la 1870“, publicat pe 28 iulie 2014, mistereledunarii.wordpress.com
- „Călători străini în Ţările Române“ - Evliya Celebi
- mihailgramatopol.ro - „Tezaurul princiar de la Agighiol“
- „Monografia localităţii Agighiol“ - Lucian Gruia, Mirela Dincu, 2010
- www.valeanucarilor.ro
- www.razim-sinoe.ro
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut pe data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile şcolilor nr. 25 şi nr. 12, a absolvit Liceul „Decebal“, promoţia 1992, după care a urmat Facultatea de Drept, licenţiindu-se în criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul în armată, apoi, timp de trei ani, a lucrat ca jurist la o societate din Mangalia. Din 2001 a lucrat, timp de 15 ani, în presă, inclusiv la ziarul ZIUA de Constanţa. A început să scrie despre Dobrogea în 2005, la ZIUA, apoi la România Liberă, iar din 2007 a început să realizeze la CTV filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea.
 
Citeşte şi:
 
După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie
 
Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“
 
Stela Palmată - Demonul cu ochii răi