Fericirea din borcan

La început, cu vreo câţiva ani în urmă, recipientul în care s-au tot adunat fericirile mele a fost o glastră decorativă cu o gură atât de strâmtă, încât recitirea vreunui bileţel strecurat acolo era o adevărată luptă. Când glastra aceea s-a umplut, am trecut la un sertar din bucătărie, ca mai apoi să-mi găsesc recipientul perfect: borcanul din sticlă, destul de înalt şi încăpător, numai bun de aşezat într-un loc vizibil în casa mea.
 
De multe ori, bucuriile sunt scrise pe bucăţele de hârtie rămase nedesenate de fetiţa mea. Sau pe bonurile de marcat, pe facturi plătite sau pe rămăşiţele hârtiei de împachetat. Am scris cu pixul, cu cerneală, cu carioci sau creioane dermatografe. Am scris sincer, fără a înfrumuseţa adevărul, pentru că fericirea mea este unică, nu în competiţie cu a altcuiva. Şi nu, n-am aşteptat să câştig neapărat vreun premiu sau ca vreun moment din viaţa mea să fie marcat cu surle şi trâmbiţe pentru a fi catalogat drept „bucurie”, „fericire”, „gratitudine”.
 
Am scris despre prieteni buni care m-au ajutat când totul îmi părea pierdut, despre un străin care a fost drăguţ cu mine din senin, despre o chelneriţă politicoasă sau o funcţionară de la magazin care mi-a returnat un obiect al cărui bon fiscal era pierdut demult. Am scris şi scriu mult despre minunea mea de fetiţă, despre râsetele din timpul băiţei de seară, despre lecţii terminate mai repede şi îngheţate savurate în parc, despre familia mea. Am scris despre melodii uitate, dar revenite la urechile mele în momente în care aveam mare nevoie de mângâierea amintirilor, despre telefoane primite din senin, de la capătul lumii, despre curajul de a spune DA sau NU atunci când toată lumea se aştepta să rostesc invers. Am scris despre un poliţist care mi-a îngăduit să plec neamendată pentru că nu am oprit total la un stop, despre semafoarele verzi care m-au ajutat să nu întârzii la o şedinţă importantă, despre avioane pierdute şi aşteptări datorită cărora am descoperit cărţi minunate sau prieteni adevăraţi. Am notat şi durerile sau accidentele în mijlocul cărora am avut revelaţii minunate despre existenţa mea. Momente mai mici sau mai mari de fericire mi-au umplut borcanul şi au dat pe-afară de câteva ori până acum…
 
Zilele trecute, am recitit câteva bilete mai vechi (deşi încerc să nu o fac până în ziua de Crăciun sau de ziua mea de naştere). Ce frumos este să-ţi reciteşti fericirea, oricât de mică sau mare a fost ea la un moment dat!
 
Mai nou, fetiţa mea mă urmează în acest ritual de seară. O las să-şi scrie (sau deseneze) cum poate ea la cei şase ani ai săi momentele de fericire, pentru că ştiu că lacrimi de bucurie vor curge pe obrajii noştri peste ani şi ani când le vom reciti împreună. Chiar şi când am o zi mai tristă, deşi trebuie să mă „chinui” puţin pentru a-mi aminti un moment frumos, o fac! Pentru că fericirea este rezultatul propriilor noastre eforturi şi dacă nu perseverăm, dacă nu întoarcem fiecare piatră în căutarea ei, nimeni altcineva nu o va face pentru noi. Şi uite-aşa, seară de seară, îmi aşez micile fericiri sub felinarul conştient al gratitudinii, aduc la rampă, în aplauzele inimii mele, fiecare moment de peste zi care m-a făcut să zâmbesc, să vibrez frumos, să îmi amintesc cât de minunată este fiecare clipă a vieţii.
 
Dacă nu ai încercat acest exerciţiu până acum, îţi promit că merită să o faci. Găseşte un borcan, o cană, un ulcior, o cutie de ciocolată sau orice alt recipient şi strânge-ţi acolo toate fericirile de peste zi, oricât de mici ar fi ele. Îţi va schimba mentalitatea (şi viaţa) mai mult decât crezi acum!

Roxana STURZU

Sursă foto: arhiva personala