Cochirleni - Kokirlen, aşezare întemeiată de un dregător otoman (galerie foto)

Localitate situată între Rasova şi Cernavodă, la o distanţă de 23 km S-V de Medgidia şi 6 km spre sud de Cernavodă. Este menţionată într-un defter din 1675-1676, ce trebuia să predea Porţii cantităţi de orz, alături de alte sate precum Rasova, Mârleanu, Oltina şi Dobromir, precum şi pe o hartă austriacă din anul 1780, când apare menţionată denumirea Sokerlenj, situându-se în apropierea localităţii Bogazchioi, la vest de Karasu.
 

 
Toponimicul folosit era cel de Kokirlan, Kokirlen kaza Karasu, iar în anul 1849 este numit Kokirlin, la Korsak, fiind amintit cu denumirea Yenikeuy kaza Kustendje. La Ion Ionescu de la Brad este numit Cochîrlani, Kokirleni şi Ienichioi, iar în anul 1861, la Guillaume Lejean, Kokirleni. La Karl Peters, în anul 1864, este numit Kokerlenji, iar la Nifon Bălăşescu, Cocarleni.
 
Numele poate proveni şi de la un anume Cochir Paşa, stăpân al pământului, de unde şi-a luat denumirea mai apoi, localitatea. Într-un alt defter datat 1693-1694, ce aparţine kazalei Karasu, se înregistrează pentru satul Kokirlen, 75 de nemusulmani, capi de familie ce trebuiau să plătească djizia.
 
În anul 1780, este menţionat pe o hartă austriacă alături de alte toponime din Dobrogea şi satul Sokerlenj (Cochirleni). În perioada 1829-1848, erau 10 case locuite de cazaci, iar în anii 1848-1849, localitatea avea 20 de case româneşti.
 
A fost înregistrat ca sat în secolul al XVIII-lea, iar până în 1828-1829 era situat pe malul de nord-est al lacului Cochirleni, lângă satul Ivrinez, mutat apoi în satul Ienichioi, unde i s-a schimbat numele în Cochirleni. Pe fondul unei secete prelungite, în anul 1834, familiile Ştefan Mocanu şi C. Băjenarul trec în stânga Dunării. În raportul lui E. I. Stoicescu către carantina Călăraşi, numărul V, din 6 iulie 1834, se specifica: „Am găsit pe acele două familii de bejenari supt privirea pichetului de aici pe carii, potrivit cu porunca cinstiţii carantini, chemând pe amândoi într-o parte, i-am cercetat cu cuvinte blânde despre toată împrejurarea trecerii lor. Ei fiind lăcuitori în satul Cochirleni, trei ani au arătat că sunt acum de când acolo bucate nici cum nu s-au făcut şi tot ce au avut, au vândut de au dat pentru mâncare, neavând ce mânca, au fugit peste Dunăre”.
 
Ion Ionescu de la Brad, cu prilejul vizitei sale prin provincie, a poposit în sat, fiind oaspetele lui Dobrea Sin Ion. Se găseau şi dicieni (vechi locuitori ai Dobrogei), iar în prima localitate, Tar Bordee, se găseau români ialomiţeni, care au schimbat locaţia satului din cauza unei ciume devastatoare. În 1863, la 5 decembrie, dascălul Dumitru din Cochirleni făcea o însemnare, pe un Penticostar al bisericii din sat. La 1871, existau 68 de familii româneşti, iar la 1880, Theodor Burada culege folclor din satele din zonă, printre care şi Cochirleni.
 
O şcoală românească exista la 1874, construită la iniţiativa preotului Dobrescu, ce-l avea ca învăţător pe dascălul bisericii Mitu. Ciorbagiu era Niţescu, iar primar, numitul Teodorescu, aşezarea fiind constatată la 1878, între satele româneşti. Şcoala funcţiona şi la 1879, precum şi în anul 1887, când era întreţinută de un mocan local, originar din Ardeal, pe nume Nica, iar a doua sală de clasă şi cel de-al doilea post de învăţător s-au înfiinţat mai târziu. Pentru anul menţionat funcţionau ca învăţători A. Betuni şi Parascheva Ionescu.
 
Biserica din localitate avea ca preot la 1864 pe Dobrescu, iar în anul 1871 se zidea biserica cu hramul Sfântul Dumitru. În anul 1880, membrii Consiliului Local erau Teodor Theodorescu, Mihaiu Constantin, Neculai Burcă, Mihaiu Prună, Barbu Gavril, Ion Roman, Gavrilă Iordache, primar fiind Teodor Theodorescu. Ca o dovadă a siguranţei şi a stabilităţii, în anul 1880 nu s-au înregistrat emigranţi, populaţia fiind de 133 de familii, în totalitate româneşti. Bugetul comunei avea ca venit 2.401,80 de lei, cheltuielile erau de 2.001,80 de lei, având un excedent bugetar de 300 de lei, fiind la dispoziţia consiliului local pentru investiţii.
 
În anul 1885, primar era tot T. Teodorescu, iar proprietăţile însumau 853,1108 de ha. Acestea aparţineau celor 208 proprietari, toţi fiind români. În anul 1888, primar era Nicolae Dobrescu, care punea în posesie 46 de proprietari, cu o suprafaţă de 354 de ha, loturile variind între 3-11 ha.
 
În anul 1890, locuiau 1.001 suflete, din care 503 erau bărbaţi, iar 498 erau femei. Dintre aceştia, doar 44 erau ştiutori de carte. Românii erau majoritari, fiind în număr de 994, iar minoritatea o reprezentau 4 greci şi un rus. Agricultori erau 225, meseriaşi, doar unul, 3 comercianţi, 4 aveau profesii libere, doi muncitori şi doi servitori.
 
La sfârşitul secolului al XIX-lea, localităţile Cochirleni şi Ivrinez aveau împreună 1.152 de locuitori, iar la începutul secolului XX, exista o populaţie de 770 de suflete, toţi români, care locuiau în 227 de case şi 87 de bordeie. Clădirea primăriei a fost construită în anul 1882. Bugetul acesteia era de 9.370 de lei la venituri, 7.005 de lei la cheltuieli, înregistrându-se un excedent de 2.365 de lei. Contribuiau la veniturile comunei 210 locuitori. Biserica ce avea hramul „Sf. Dumitru” a fost ridicată de locuitori în anul 1899, fiind deservită de un preot şi doi cântăreţi. Şcoala clădită în anul 1882 era mixtă, având un învăţător şi 49 de elevi.
 
La începutul secolului al XX-lea „satul era eminamente românesc, frumuşel, cu case solide şi higienice, sunt 314, din care 84 de bordeie”. În urma recensământului din anul 1918, se înregistrează o populaţie de 841 de suflete, toţi români. Localitatea a contribuit în perioada dominaţiei otomane la vistieria Imperiului, iar după 1878 au fost obţinute sume necesare investiţiilor precum biserica, şcoala, drumurile.
 
Surse foto:
- Amilcar Vasiliu, Ion Ionescu de la Brad, Editura Agro-Silvică, București, 1967
- Ion Ghelase, Mocanii, Tipografia I.C. Văcărescu, București, 1937
- M.D. Ionescu Dobrogianu, Valea Carasu, Buletinul Societății Regale de Geografie, t. XXXVIII, 1916-1918, București, 1919
 
Surse bibliografice
 
A.N.I.C., fond M.C.I.P., dosar nr. 294/1887
A.N.I.C., f ond D.G.S., dosar nr. 1564/1890
S.J.A.N.C., fond Inspectoratul Cadastral Constanţa, dosar nr. 51/1885-1889
Constantin C. Giurescu, Ştiri despre populaţia românească a Dobrogei în hărți medievale și moderne, Muzeul Regional de Arheologie Dobrogea, f.a.
Tahsin Gemil, Consideraţii privind aspectele demografice ale zonei centrale a Dobrogei la sfârșitul secolului al XVII-lea, pe baza unui registru funciar otoman, în C.I.D., Constanța, 1980
Alexandru Arbore, Informaţiuni etnografice și mișcări de populație în Basarabia sudică și Dobrogea în veacul al XVIII-lea și al XIX-lea, cu privire la colonizarea bulgarilor în aceste regiuni, în A.D., XV, 1934
Apostol D. Culea, Dobrogea, Editura Casei Școalelor, București, 1928
Nicolae Iorga, Cele trei Dobrogi pe care le-am găsit, în A.D., III, 1922
I.M.Păunescu, Un colț dobrogean. Schiță monografică, Institutul de arte grafice "Albania", Constanța, 1945
Tudor Mateescu, Documente privind istoria Dobrogei (1830-1877), doc. 30, București, 1975
Idem, Slujitori ai Bisericii româneşti din Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în I.B.M.P., 5, Galați, 1989
Idem, Contribuţii la istoria instituţiilor administrative ale românilor din Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în A.I.I.A.X, Iași, XVII, Editura Academiei Române, Iași, 1980
N. Georgescu, Învăţământul în Dobrogea, în vol. Dobrogea cincizeci de ani de vieață românească, București, 1928
Constantin Brătescu, De sub ocupație germană în Dobrogea, în Arh. D, II, 1919
„Farul Constanţei”, II, nr. 36, din 18 ianuarie 1881
 „Steaua Dobrogei”, I, august 1879
 „Cuvântul”, III, nr. 17, din 18 septembrie 1908
 „Farul Constanţei”, I, nr. 16 din 24 august şi nr. 17 din 31 august 1880
***Marele Dicţionar Geografic geografic al României,vol. I
M.Vlădescu - Olt, Constituția Dobrogei, Tipografia Doru P Cucu, București, 1908
***Bugetul judeţului Constanţa pentru calculul financiar 1881-1882, rola I, aflată la B.J. „I.N.Roman” Constanţa
M.D.Ionescu, Dobrogea în pragul veacului XX, București,1904
Adrian Ilie, Valea Kara-su în perioada secolelor XIV-XIX. Monografie istorică, Editura Succeed Publishing, Medgidia, 2008
 
Despre Adrian Ilie 
 
Licenţiat şi masterat în istorie - Universitatea „Ovidius” Constanţa, şef de promoţie.
Doctor în istorie şi cursuri postuniversitare - Universitatea din Bucureşti. 
Director adj. - Şcoala Gimnazială „Constantin Brâncuşi” Medgidia.
Metodist, responsabil Cerc pedagogic şi membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanţa).
Autor al mai multor lucrări şi studii despre Medgidia şi Dobrogea. 
Autor al unor studii şi cărţi de metodică şi management.
Membru în Comisia Naţională de Istorie din cadrul M.E.N.
Membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.
Membru al Asociaţiei Culturale „Mehmet Niyazi” Medgidia.
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor şcolare pentru gimnaziu în cadrul M.E.N. (Istorie/Istoria minorităţii turce în România).
Membru în Comisia monumentelor istorice - Medgidia.
Realizator emisiune istorică - Repere Istorice - Alpha Media TV (2013-2018).
Premii obţinute pentru activitatea publicistică.
Premiul „Virgil Coman“ pe anul 2017, conferit de Societatea de Ştiinţe Istorice din România. 
 
Citeşte şi:

#citeşteDobrogea Constantin Papadopol, un artist modern - model pentru tânăra generaţie (galerie foto)