Amintiri din vremea holerei Războiul Crimeii și Dobrogea anului 1854 (VI). Dovezile tragediei, finalul conflictului și efectele sale

Au trecut 165 de ani de la acea tragedie suferită de trupele franceze în Dobrogea, însă amintirea și dovezile groaznicei epidemii de holeră nu au dispărut niciodată. În Constanța modernă, de-a lungul ultimelor două secole, au fost continuu găsite urme și rămășițe care evocă acele timpuri teribile.
 

 
În 1892, la Constanța, pe când se lucra la construirea celui de al doilea Cazin (precursor al Cazinoului Comunal), au fost descoperite rămășițele a 17 dintre soldații francezi uciși de holeră în 1854. În memoria lor, pe 8 mai 1894 la Constanța a fost inaugurat un Mausoleu în a cărui criptă au fost depuse osemintele. Acest monument se afla în vechiul cimitir al orașului Constanța.
 
În 1902, în timpul lucrărilor de modernizare a bulevardului Elisabeta au fost descoperite alte oseminte ale militarilor răpuși de epidemie. Pe 9 mai 1904, noile și vechile oseminte sunt depuse în cadrul unei ceremonii într-un nou monument.
 
În 1924, Consiliul Comunal mută cripta și monumentul francez în mijlocul unei piațete din orașul aflat în continuă extindere. Monumentul a rămas acolo, iar cu timpul, odată cu noile sistematizări urbane, a ajuns să fie parte componentă a noului Cimitir, cunoscut acum ca Cimitirul Central al Constanței.
 
În 1924, pe o prismă de granit a fost pusă și inscripția "La France u ses soldats mort pour le patrie 1854-1855". Al doilea an trecut pe inscripție nu trebuie să ne surprindă. Holera nu a dispărut total din Dobrogea nici în cursul anului următor și a continuat să mai facă victime, dar au fost cazuri mult mai puține, evenimente în general izolate și puțin șocante pentru acele timpuri tulburi.
 
Au mai murit așadar francezi la Kustendje și în 1855, chiar dacă teatrul de război se mutase aproape cu totul în Peninsula Crimeea. Kustendje și Varna au continuat să fie porturi des folosite de trupele aliate, până la finalul marelui conflict.
 
Revenim însă la anul 1854 pentru a sfârși povestea noastră. În prima jumătate a lui august, de la Kustendje se întorc la Varna și ultimele trupe valide ale misiunii Yusuf - Espinasse. Deși misiunea de diversiune a fost un dezastru pentru trupe, planul mareșalului Saint-Arnaud a reușit, în sensul că aproape 10.000 de soldați ruși au rămas în nordul Dobrogei și nu au plecat spre Crimeea.
 
Saint-Arnaud, Omar Pașa și lord Raglan au decis așadar să continue războiul cu o nouă etapă, cea a debarcării trupelor aliate în Peninsula Crimeea, din Nordul Mării Negre. Între 5 și 7 septembrie 1854, de la Varna au plecat la bordul a 400 de nave forțe aliate însumând 56.053 militari. Dintre aceștia, 28.223 erau francezi, 20.830 englezi și 7000 de turci.
 
Campania a continuat cu debarcarea din Crimeea, care a avut loc pe 13 respectiv 14 septembrie (când debarcă grosul trupelor). Pe 20 septembrie 1854 are loc prima bătălie, desfășurată la Alma și care se încheie cu o victorie a aliaților. Rușii conduși de prințul Menshikov sunt obligați să se retragă, după ce pierderile lor ajung la 5.000 de persoane, morți și răniți.
 
La doar 9 zile de la acest succes militar de la Alma, pe 29 septembrie 1854, mareșalul Saint-Arnaud moare la bordul navei sale amiral, din cauza unui cancer la stomac, la numai 56 de ani. Războiul Crimeii continuă fără Saint-Arnaud, iar aliații continuă să înregistreze succese militare deosebite. Singura pată neagră a campaniei este Bătălia de la Balaclava, parte a lungului asediu al orașului Sevastopol.
 
La Balaclava, pe 25 octombrie 1854, din cauza unor comandanți absurzi și a unor ordine prost dictate și transmise, se înregistrează eroicul și funestul Atac (Șarjă) al Cavaleriei Ușoare. 670 de călăreți englezi au atacat fără vreo șansă reală o poziție rusească întărită cu masive forțe de artilerie. Victime sigure în câmp deschis, călăreții englezi au pierdut 110 oameni și au avut 161 de răniți, dintr-un efectiv total de 670 de militari. Bătălia de la Balaclava, per ansamblu, ținând cont și de alte confruntări în afara atacului Cavaleriei Ușoare, a avut un rezultat indecis. Rușii au susținut că au câștigat bătălia, defilând la Sevastopol cu piese de artilerie capturate de la inamic.
 
Pe 17 februarie 1855 rușii au încercat să cucerească fortăreața de la Eupatoria, dar au fost respinși, lăsând în urma lor 2.500 de morți și 583 de răniți. Victoria le-a asigurat aliaților menținerea controlului total asupra Mării Negre. De cealaltă parte, după acest eșec, prințul Menshikov a fost demis din funcția de comandant general al trupelor țariste.
 
Se spune că țarul Nicolae I a fost foarte afectat de eșecul de la Eupatoria. El, de altfel, a murit pe 2 martie 1855, în împrejurări încă nu foarte clare. Oficial, a răcit, a refuzat tratament medical și a murit de pneumonie, însă au fost numeroase voci care au afirmat că el s-ar fi sinucis, conștient de pierderea inevitabilă a războiului.
 
Pe 8 septembrie 1855, după un asediu de aproape un an, aliații cuceresc Sevastopolul. Forțele franco-anglo-turce poartă îndelungi negocieri cu noul țar, Alexandru al II-lea (fiul lui Nicolae I), care dorește însă pace și este de acord să pună capăt sângerosului conflict militar.
 
Războiul Crimeii s-a încheiat în cele din urmă cu victoria forțelor otomano-anglo-franceze. Pe 30 martie 1856 a fost semnat de către reprezentanții statelor implicate Tratatul de la Paris. A fost o mare lovitură pentru Rusia țaristă, care era obligată să accepte condițiile impuse de tabăra victorioasă și să renunțe astfel la pretențiile ei de a domina continentul.
 
La Paris, imperiul condus acum de țarul Alexandru (i-a urmat în 1855 lui Nicolae I) este nevoit să renunțe la stăpânirea Gurilor Dunării, pe care le preluase încă din 1828 (toată Delta efectiv). Trebuie menționat că în această perioadă Rusia stăpânise toate cele trei guri de vărsare ale Dunării, inclusiv cel mai sudic dintre ele - Sfântul Gheorghe.
 
De asemenea, Rusia era obligată să renunțe și la orice pretenție asupra Principatelor Române, pentru că unul dintre motivele războiului fusese și așa-zisa grijă țaristă de protejare a creștinilor aflați sub suzeranitate otomană.
 
Prin Tratatul de la Paris, Rusia ceda Moldovei și trei județe din sudul Basarabiei - Cahul, Bolgrad și Ismail. La Paris se decide și înființarea Adunărilor Ad-Hoc în Țara Românească și Moldova, fapt ce va conduce la un grad mai mare de independență față de otomani în cele două principate și implicit la înfăptuirea Unirii din 1859. De altfel, Înalta Poartă nu mai putea interveni acum în principate, fără să aibă în prealabil acordul celorlalți semnatari de la Paris.
 
Prin Pacea de la Paris, Marea Neagră devenea un teritoriu neutru, interzis acțiunilor militare de orice fel (se stipulează acest lucru în art. 11). În art. 13 se interzicea de asemenea construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel pe malurile pontice.
 
În art. 16 se stabilea libera circulație pe fluviul Dunărea sub atenta supraveghere a Comisiei Europene a Dunării. Era un organism proaspăt înființat și condus de reprezentanți din Marea Britanie, Franța, Austria, Rusia, Imperiul Otoman, Prusia, Sardinia.
 
Regatul Britanic condus de regina Victoria (1837-1901) ieșise victorios din război, dar se confrunta în continuare cu grave probleme interne. Revenind la pierderile omenești din timpul războiului, trebuie spus că din cei 107.864 de supuși britanici mobilizați aproximativ 40.000 fuseseră morți și răniți. Doar circa 2.700 de militari căzuseră efectiv pe câmpul de luptă, în timp ce 17.580 muriseră de holeră și alte diverse boli prin taberele militare din Balcani, Dobrogea și Crimeea.
 
Marea Britanie continua să se confrunte cu mari probleme economice. Amintirea Marii Foamete din 1845-1849 din Irlanda (care lovise însă și în restul regatului, dar nu cu aceeași intensitate) nu dispăruse nici pe departe. Foametea continua să facă ravagii mai ales printre membrii păturii sărace. Mana cartofului, cauza Foametei irlandeze (ce a dus la aproape un milion de morți, de populare și emigrație), nu mai era acum foarte actuală, dar Regatul avea nevoie de produse pentru a-și hrăni supușii.
 
Anglia avea nevoie de grâne, iar sfârșitul Războiului Crimeii i-a deschis o ușă salvatoare: posibilitatea de a aduce mult mai multe grâne de foarte bună calitate din Principatele Române.
 
Pentru a scurta drumul grânelor spre Albion, britanicii au înțeles că trebuie să își concentreze atenția asupra Dobrogei, provincie a aliatului otoman. Comisia Europeană a Dunării era deja un prim instrument în realizarea obiectivelor. Britanicii și-au concentrat însă atenția și asupra ruinatei așezări Kustenge (Constanța). Amintirea holerei care decimase trupele franceze (n.a. ale generalilor Espinasse și Yusuf) în 1854, între Dunăre și Mare, era încă foarte proaspătă, dar fiii Albionului erau dispuși să riște. Asta în condițiile în care holera nu dispăruse încă definitiv din Europa (n.a. pandemia avea să se încheie în 1859).
 
Englezii s-au gândit că ar putea aduce în Dobrogea grânele din Țara Românească și că aici le-ar putea îmbarca pe navele cu destinația Albion. Pentru a aduce însă cantități mari de grâne, se impunea construirea unei căi ferate, care să lege Dunărea de micul port de la Marea Neagră.
 
Au profitat de faptul că otomanii le erau încă datori pentru ajutorul militar oferit în Războiul Crimeii și au luat de la aceștia în concesiune portul Kustendje și construirea liniei ferate Kiustendje - Bogazchioi (Cernavoda). Istoria acestor pământuri intra într-o nouă etapă...
 
(Va urma)
 
Imaginea reprezintă o ilustrație din cartea „Tomi - Constanța“, de colonelul Ionescu M. Dobrogianu, disponibilă în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța.
 
Bibliografie
 
Camille Rouset - "Histoire de la Guerre de Crimee", Tome Premier, Paris, 1878; pdf downloaded from gallica.bnf.fr
 
Valentin Coman - Cocoșul soldaților francezi din vremea holerei (Zece locuri de descoperit în Constanța), ziarul Constănțeanul, articol publicat pe 19 august 2015
 
Extrase de ziar din "London Morning Post" - september 1854, from newspaperarchive.com
 
Baron de Bazincourt - "L Expedition de Crimee jusqu a la prise de Sevastopol (Chronique de la guerre D Orient)", Premier Partie; pdf by books.googleusercontent.com, The University of California Library
 
Orlando Figes - "The Crimean War: A history", 624 p, Picador Reprint Edition, 2012
 
George Mackay MD - "Notes on the Cholera wich appeard in Varna in year 1854, and more especially in Her s Majesty Ship "Agamemnon" in the Black Sea, between the 1 august 1854 and 8 september 1855"
 
William Howard Russel - "The british expedition to the Crimeea", 1877, 592 p, London, George Routledge and sons, digitized on archive.org by Bringham Young University, Utah, USA
 
Winfried Baumgart -" The Crimean War", 256 p, Edit by Bloomsbury USA, 1999
 
Th. Ionescu, IN Duployen - "Constanța și Tekirghiolul - Ghid ilustrat 1924", Institutul Grafic Albania, Constanța, 1924
 
Dan Șambra - "Pagini din trecutul orașului Kustendje - Constanța", Partea a III-a: 1846-1855, articol publicat în Ziua de Constanța pe 28 sept.2017
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absovit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucuresti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene. 
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018.  
 

Citeşte şi: 
 

După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie

Amintiri din vremea holerei Războiul Crimeii şi Dobrogea anului 1854 (V). Haosul de la Kustendje şi întoarcerea la Varna