Corneliu Stroe - „Muzica m-a ajutat să trec frumos prin viaţă / M-am născut sub semnul tobelor“

Pe Corneliu Stroe fanii jazz-ului îl cunosc negreşit. În special datorită colaborării de aproape 30 de ani pe care a avut-o cu binecunoscutul Harry Tavitian. Trupa Creativ din care a făcut parte împreună cu Harry a fost considerată una dintre formaţiile originale în jazz-ul modern, european, prin promovarea sonorităţilor folclorice dobrogene multietnice, topite în limbajul jazz-ului de avangardă. De formaţie profesor de istorie, Corneliu Stroe a participat chiar şi la săpăturile arheologice de la termele romane, numărându-se printre cei care au scos ruinele vechiului Tomis la suprafaţă.
 
Un profesionist desăvârşit, inovator, care a dus jazz-ul pe culmile Europei, aplaudat şi ovaţionat ani la rând de iubitori ai genului, cu două albume scoase la Londra (în 1985 şi 1986), unul în Germania şi unul în România, cu trupa Creativ (1991), astăzi îl găsim pe Corneliu Stroe un luptător, un om care face orice îi stă în putinţă pentru ca muzica ce a ajuns să-i curgă prin vene să nu moară. Iubitorii jazz-ului sunt, în aceste vremuri, din ce în ce mai puţini, iar tinerii, speranţa continuităţii, nu sunt atraşi deloc de a duce mai departe acest stil de muzică.
 
Anii în care aduna săli întregi de spectatori, concert după concert, sunt acum istorie. Gloria din anii '80 nu prevestea nimic din ceea ce avea să fie astăzi. Nu regretă însă nimic din tot ceea ce a trăit: a cântat alături de nume mari ale jazz-ului pe toate scenele Europei, şi-a trăit viaţa cu responsabilitate, dovadă şi faptul că a ales să rămână în România în vremuri când avea posibilitatea să-şi croiască un drum pe alte meleaguri.
 
Copilăria şi adolescenţa petrecute la Mediaş sub semnul educaţiei germane şi-au pus amprenta asupra a ceea ce este astăzi percuţionistul Corneliu Stroe: un om total dedicat muzicii pe care o cântă cu pasiune, căreia i-a adus noi valenţe şi care speră ca, odată cu timpul, să nu se piardă, „sufocată“ de kitsch-ul ce ne înconjoară. Talentul l-a transmis mai departe fiicei sale, Roxana Stroe, una dintre puţinele chitariste de blues din România.

Cum a început dragostea dvs. pentru muzică?

În anii ’70, când am terminat eu facultatea de istorie, dacă întrebaţi toate trupele rock, ele au luat naştere pe lângă casele de cultură ale studenţilor. Majoritatea muzicienilor de rock şi de jazz provin din mediul studenţesc, atunci studenţii erau numiţi „avangarda culturală“, ei promovau tot ceea ce era nou. Dacă eşti tânăr, e normal, eşti în rândul vremurilor. Noi ne luptam atunci cu osatura comunistă împietrită, care promova muzica tradiţională românească, de care mie mi-e dor acum, atunci nu o puteam suporta.
 
Am debutat cu trupa Euxin, am avut şi eu trupă. În 1974, am luat marele premiu cu aceasta, prima operă rock pe versuri de Doinaş - Păunescu - Sorescu. Un melanj care atunci a fost socotit protest şi a fost supus cenzurii - erau cam dure versurile.
 
Apoi am profesat timp de un an şi m-am angajat ca metodist la Casa de Cultură Constanţa. Mă pricepeam la muzică, eu băteam toba din liceu. Eu nu am fost ascultător pasiv de muzică, am fost fanatic. La Constanţa am găsit un mediu mai prielnic. Într-un regim concentraţionar, supravieţuirea creează valori şi un impuls pentru a putea supravieţui. Tineretul avea acces la exprimare, pentru că îi era frică să nu explodeze. De aceea se creau la Costineşti festivaluri de rock, de jazz, organizate de UTC, erau turnee în toată ţara, ambasadele promovau influenţele ţărilor. Erau nişte facilităţi la care ne-am adaptat. Era şi literatura printre rânduri, pericolul cenzurii ne crea un sentiment de gherilă culturală. Acum, România este un marasm cultural, acum, genurile muzicale valoroase au devenit nişă. A ajuns rock-ul muzică de nişă, nu aş fi crezut.

Cum s-a ajuns de la rock la jazz?

L-am cunoscut pe Harry Tavitian, am fost cooptat în grupul Creativ, el m-a pregătit şi m-a iniţiat. Ca să faci jazz, trebuie să fii iniţiat, nici n-ai putea să asculţi altfel. După ce am luat premiu la Sibiu, am intrat în circuit. A fost cea mai frumoasă perioadă, el făcea o muzică specială, de avangardă, a fost un precursor al etno free jazz-ului. Toţi colegii ne înjurau că de ce cântăm folclor, atunci făceau „alergie“ la folclor. Am scos două albume la Londra, cu chiu, cu vai, a fost iureş mare. Noi ne-am promovat la Europa Liberă şi la Vocea Americii, toată muzica era cu suita transilvană, o cânta Ion Căianu, unul dintre primii culegători de folclor din Transilvania de pe vremea evului mediu. Cântam muzică arhaică, iar chestia aceasta a fost apreciată de străini. Eram mai cunoscuţi afară decât în ţară. Eram ca Dinescu în perioada aceea, datorită albumelor de la Londra. Ne-a legat şi o prietenie, pe mine şi pe Harry, am fost declarat armean prin adopţiune de către comunitatea armenească din Bucureşti. Am cântat până în 2008 împreună.

Aţi avut vreun mentor?

Harry mi-a deschis drumul spre jazz şi m-a făcut să cunosc lumea mirifică a acestui gen muzical. Eu de la început am fost fan Beatles, Rolling Stones, al rock-ului clasic. Am trecut prin toată istoria jazz-ului.

Cum este viaţa unui artist?

Este foarte grea, greu rezişti, doar dacă te cobori sub nivelul tău. Din muzică nu se poate trăi, şi nu numai, la fel şi tot ceea ce este cultură, pentru că este socotită un lux şi oamenii renunţă în aceste vremuri la ce nu-i trebuie neapărat.

Unde consideraţi că vă poziţionaţi la acest moment în zona muzicală?

Deşi mai cânt şi alte genuri, sunt nostalgic după muzica rock, sunt într-o zonă de etno jazz, de etno jazz de avangardă cu proiectele mele, Balkanamera, Cultural Evolution, Corneliu Stroe Trio, prin care au trecut muzicieni de marcă. Eu promovez un jazz de sorginte balcanică pe zona noastră. La noi, influenţele multietnice sunt pregnante. Paleta etno este foarte interesantă atunci când jazz-ul, muzica aceasta liberă, îţi dă posibilitatea să iei orice fel de muzică şi să o transpui în jazz. Nu are canoanele altor genuri muzicale. Este arta sublimei imperfecţiuni. Jazz-ul s-a mulat pe fiecare spaţiu, aşa cum a făcut-o şi muzica simfonică. Eu merg pe folclor arhaic, cânt din Dimitrie Cantemir, Anton Pann, Ion Căianu, lucruri vechi. Depinde şi de modul cum orchestrezi, căci nu poţi să o dai în nuntă, Este secretul genului, dacă nu ştii bine să transpui în jazz, faci altceva. O piesă de jazz are şi ea canoanele ei.

Cât de mult a evoluat/involuat publicul în materie de muzică de-a lungul anilor?

Publicul a involuat foarte mult. Generaţiile care s-au format sunt departe de ceea ce înseamnă gen muzical valoros din cauza promovării mediocrităţii. Canalele de televiziune promovează nonvalori… Îmi pare rău acum, trebuia să plec din ţară la timp, în 1988, când am vrut să rămân în Germania. Harry mi-a spus că în România avem public, m-a convins să nu plecăm. Nu ştiam că o să vină nebunia cu Revoluţia. M-am gândit că pe mine nu mă vor mai lăsa să plec nicăieri, soţia mea era lector universitar la Institutul de Marină şi şi-ar fi pierdut locul de muncă. În muzică a fost foarte bine până în 1984, pe noi Revoluţia ne-a prins la Târgu Mureş, urma să avem un concert, eram în turneu cu teatrul din Oradea. Atunci, în perioada de glorie, am câştigat mult mai mulţi bani din jazz, trei ani m-am lăsat de job, dar a fost bine, doar o gaură la pensie am avut. Am organizat festivalurile de la Costineşti de carte, film, iar mai apoi a trebuit să renunţ, pentru că nu mai puteam pleca, fiecare judeţ avea câte un festival în alt anotimp şi tot timpul eram pe drumuri, teatrele făceau turnee cu noi…
 
După Revoluţie, am văzut toată Europa. Am fost toboşarul unei trupe franceze, Zig Rag Orchestra, acolo am scos două albume. Am cântat în jumătate din Germania, în Scoţia, acolo am făcut un turneu memorabil alături de Harry, cu Marin Sorescu, Virgil Mihai - poetul şi criticul de jazz, era un proiect, „Bridge across Europe“, a fost Maia Morgenstern, a fost o multiculturalitate românească.

De ce a ales şi fiica dvs. să facă muzică?

Ea a făcut Engleză şi Conservator. A auzit în casă muzică, înainte, la noi veneau toţi artiştii mari. A făcut pian când a fost mică, are ureche muzicală aproape perfectă, este mai evoluată decât mine. Fiica mea a ajuns una dintre cele mai cunoscute artiste, una dintre puţinele chitariste de blues din România, a făcut master la secţia Jazz, a cântat cu nume mari.

Cum vedeţi viitorul muzicii dvs.?

Este trist, am pierdut public mult din cauza marasmului cultural, lumea nu mai consumă acest gen de muzică. Am ajuns să-mi fie ruşine că sunt artist de jazz, înainte veneau să ne asculte elitele României, toată crema. Cum să ai muzicieni mari din Bucureşti care cântă şi la care nu vine lumea?! Singurul oraş care mai rezistă este Clujul, datorită educaţiei, a tinerilor… Acolo se cântă şi se ascultă peste tot orice…

Cum v-au influenţat cariera muzicală şi cum v-au schimbat proiectele pe care le-aţi derulat de-a lungul anilor?

Muzica m-a ajutat să trec frumos prin viaţă, m-a încântat. Muzica - jazz-ul, rock-ul - mi-a jalonat cele mai importante momente ale vieţii, începând cu studenţia, căsătoria, pe soţia mea, care a murit anul trecut, am cunoscut-o cu Beatles…
Muzica îţi creează stări speciale, trimiteri în timp, te eliberează de stres. Pe mine, muzica mă însoţeşte oriunde şi m-a făcut un om care, ajuns la pensie, nu poate trăi din ea. Sunt prea tânăr pentru vârsta mea, acesta este sloganul meu. Voi bate toba cât voi putea, merg încă în turnee, deşi am avut o operaţie de bypass. Eu m-am născut sub semnul tobelor.

Aţi condus unul dintre cele mai de succes radiouri de după Revoluţie, Radio Contact. Cum vedeţi astăzi radioul?

Radio Contact a fost primul post cu FM, apoi au venit toate. Suntem ţara cu cele mai multe posturi de radio, nu există o diviziune a radiourilor, nu avem niciun radio de jazz, deşi, de exemplu, bulgarii au. Cei de la Radio Naţional au început să scoată emisiunile culturale… Noi suntem o ţară în delay.

Aveţi speranţa că tinerii pot duce tradiţia jazz-ului mai departe, peste timp?

Tinerii nu se mai îndreaptă către jazz, toţi vor să facă bani. Chiar şi jazzmanii mari din Bucureşti sunt disperaţi. Jazz-ul are o nişă, patronii de cluburi nu plătesc pentru a se ţine concerte, pentru că oamenii nu vin. Publicul a decăzut, iar intelectualii care veneau să ne asculte au plecat toţi în afara ţării. Toţi ne întreabă unde sunt intelectualii, unde să fie? Au plecat toţi în afara ţării. Arhitecţii veneau primii, înainte puneam mereu afişul cu concerte la Institutul de Proiectări. Acum mai vin şi câţiva tineri, dar foarte  puţini. Am vrut să fac un club, (n.r. Ametyist Salon) unde să vină oamenii de afaceri, care sunt ocupaţi şi pe care îi scoţi greu din casă. Este foarte greu însă. Acum, muzica nu mai este un accesoriu necesar cetăţeanului, este un fundal. Publicul de acum confundă arta cu distracţia, oamenii nu mai stau să asculte mesajul transmis de artist pe scenă, plus că nici intelectul nu îi mai ajută pe mulţi. Nu mai au nici coduri culturale pentru a decoda, nu îi mai interesează. Se promovează un gen de şmecherie a inculturii.

Cum vedeţi Constanţa altfel?

Avem o comoară superbă, o zonă exotică, şi nu ştim ce să facem cu ea. M-au întrebat străinii dacă avem cluburi live pe litoral. Zona de entertainment este jalnică, nu există altceva în afară de cluburi pentru tineri. Nu am văzut o discotecă retro, latino… Francezii se mândresc cu revista,  noi am omorât-o, se juca teatru antic pe ruine, acum nu mai e nimic… Nouă ne trebuie un manager cultural care se pricepe să facă ceea ce trebuie. Cum educi tineretul la muzică bună?!  Constanţa altfel ar fi o perlă…
 
Sursa: voceaconstantei.ro