Interviu online cu părintele Eugen Tănăsescu, directorul Radio Dobrogea Tema este - „Săptămâna Patimilor. Evadarea în credinţă”

Ce semnificaţie are Săptămâna Patimilor? Mai putem vorbi, în secolul XXI, despre un autentic „homo religiosus”? Cum se traduce, pentru laicul creştin, „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu, 9, 24)? Ce înseamnă, pentru societatea românească actuală, o propunere legislativă privind parteneriatul civil atât între persoanele heterosexuale, cât şi între cele homosexuale?
Vorbim despre aceste aspecte cu părintele Eugen Tănăsescu, directorul Radio Dobrogea, luni, de la ora 12.00, în cadrul unui interviu online, în direct pe www.ziuaconstanta.ro.

Aşteptăm întrebările dumneavoastră prin formularul de comentarii de la sfârşitul articolului sau la adresa interviu@ziuact.ro.

Realizator: Ada CODAU

Nota redacţiei: Pentru a păstra coerenţa şi relevanţa discuţiei, nu vom valida comentariile care nu se referă la temele anunţate, care nu conţin întrebări sau care constau în atacuri la persoană.

Întrebările redacţiei:

1. Care este, în religia creştin ortodoxă, semnificaţia Săptămânii Patimilor?

Este săptămâna în care credinciosul se pregăteşte duhovniceşte pentru Înviere. Aşa cum relatează toate Evangheliile, înainte de Înviere Christos pătimeşte. De aici, termenul de Săptămâna Patimilor. Suferă nedreptate din partea umanităţii. Este un moment cumplit al istoriei, al civilizaţiei umane, când omul, fiind deranjat de adevărul dumnezeiesc, simte nevoia să-l dea la o parte, să-l elimine.

2. Ce înseamnă pentru credincioşi postul Paştelui?

Este o pregătire pentru a primi Învierea aşa cum se cuvine: trup şi suflet. Ne pregătim trupeşte prin postul alimentar, dar acesta este doar un exerciţiu de înfrânare pentru suflet, pentru că, în realitate, scopul întregului post al Paştelui este deprinderea noastră cu înfrânarea, ca exerciţiu de voinţă care ne ţine departe de ispite şi ne permite, mai departe, desăvârşirea duhovnicească. E un principiu al desăvârşirii, care spune că mai întâi elimini cele rele, ca să poţi săvârşi cele bune. Binele care, şi aşa, se face foarte greu astăzi.

3. Cât de importante sunt spovedania şi împărtăşania?

Sunt esenţiale. Spovedania ne oferă împăcarea noastră cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu noi înşine, iar împărtăşania este, de fapt, unirea omului cu Dumnezeu, Dumnezeu - iubire. Adică o desăvârşire a vieţii veşnice. Fără acestea, omul rămâne o fiinţă autonomă, care trăieşte fără sens, pentru că, dacă nu dobândim dragostea şi nu devenim asemenea lui Dumnezeu (aşa cum de arată la Facere), vom pieri. O maşină nu merge fără combustibil multă vreme. Omul nu poate trăi fără dragoste.

4. Există oameni care susţin că nu se pot spovedi unui duhovnic pentru că le este ruşine. Cum îşi pot depăşi acest sentiment?

Duhovnicul nu este un securist în sutană, care îţi contabilizează relele, ci este un Părinte. Adică, trebuie să-şi călăuzească fiii duhovniceşti către Dumnezeu - iubire. Prin urmare, trebuie să recunoaştem că nu putem să ne mântuim urmând propriile păreri, din cauza subiectivismului şi, de aici, posibilitatea de a greşi. Acesta este un rol al duhovinicului. Cel de-al doilea este puterea de a ierta. Duhovnicul este delegatul lui Dumnezeu, care iartă în numele Lui. Scriptura spune că Christos a zis apostolilor “Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatel, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”. Adică, duhovnicul decide dacă evoluţia noastră duhovnicească merge spre bine sau spre rău. A ţine păcatele este o formulă prin care, de fapt, duhovnicul încearcă să te ţină de-a nu păcătui în continuare. Rostul spovedaniei este să te ducă la comuniunea cu Dumnezeu, nu la erezie.

5. Mai putem vorbi, în secolul XXI, despre un autentic „homo religiosus”?

Omul este şi va fi întotdeauna religios, prin faptul că se leagă de valori spirituale. Cuvântul “autentic” sugerează într-adevăr că suntem în pericol de a nu mai fi în legătură cu valorile autentice. Cert este că atâta vreme cât omul va urma adevărul lui Christos ca fiind Dumnezeu nu se va afla în eroare. Pentru aceasta trebuie însă încredere şi nu părarea din ce în mai întinsă că le ştim pe toate. Omul crede că poate afla adevărul prin comparaţie. Însă riscul este extrem, pentru că şi minciuna vine tot sub formă de adevăr. Christos se defineşte “eu sunt Calea, Adevărul, Viaţa”. Deci, este singura garanţie a autenticităţii.

6. Există o vorbă care spune „I've got nothing against God. It's his fan club I can't stand”. Credeţi că la momentul actual putem vorbi despre un exhibiţionism în manifestarea credinţei, un soi de isterie?

Cu certitudine, în momentul actual vorbim despre autonomie a omului faţă de Dumnezeu. Fraza de mai sus despre asta vorbeşte, despre autonomie. Iar autonomia duce mai departe la isterie pentru că omul, fiind convins că le ştie pe toate, nu îşi mai pune problema erorii. Paradoxal, Dumnezeu pare paralel cu adevărul.

7. Există şi fenomenul invers: agnostici şi atei care îşi strigă, ori de câte ori au ocazia, (ne)credinţa. N-ar trebui ca fie credinţa în Dumnezeu, fie necredinţa în El să fie aspecte ce ţin de o intimitate absolută?

Nu există necredinţă. Acest lucru nu poate fi de o intimate absolută, pentru că societatea trebuie să fie condusă după nişte valori. Dacă fiecare ar face ce vrea, unde mai este adevărul, cine stabileşte adevărul? Prin urmare, trebuie să existe un model moral în societate, iar morala ţine de credinţa în Dumnezeu. Ea nu este stabilită de legile umane. Concluzionând, credinţa în Dumnezeu este un subiect public tocmai prin faptul că vizează pe fiecare în parte.

8. Cum s-ar putea traduce, pentru laicul creştin, „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu, 9, 24)?

Este cea mai antitetică expresie a spiritului uman, pentru că, pe de o parte, sufletul, fiind chipul lui Dumnezeu, îl caută pe Dumnezeu. Asta înseamnă “cred”. Pe de altă parte, subiectivismul nostru, părerile şi erorile noastre ne demonstrează că nu prea ne trăim credinţa, deci suntem cam necredincioşi. Practica arată că faptele sunt contrare credinţei şi, atunci, îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să scăpăm de această necredinţă şi o transforme în credinţă, adică în fapte. Apostolul Iacob spune “credinţa fără fapte moarte este”.

9. Virgil Ierunca spunea că, pentru Nicolae Steinhardt, închisoarea a constituit „academie şi altar”, pentru că acesta l-a descoperit pe Dumnezeu în penintenţă, devenind dintr-un intelectual mai degrabă agnostic un credincios autentic. Credeţi că, astăzi, un ateu poate începe să creadă treptat, dar fără urmă de îndoială, în Dumnezeu? Sau este nevoie de o suferinţă atroce pentru ca el să se apropie de divinitate?

Suferinţa este o cale a desăvârşirii, însuşi Christos sfătuindu-se să ne luăm crucea şi să Îl urmăm (el însuşi s-a suit pe cruce), dar nu trebuie să înţelegem suferinţa ca fiind exclusiv fizică, pentru că suferinţa fizică este urmare a unei nedreptăţi sufleteşti. Prin urmare, oricine vrea să devină un credincios autentic va încerca această suferinţă spirituală, pentru că ea este, de fapt, o luptă cu tine însuţi sau cu întunericul din tine, cu subiectivismul tău. Nicolae Steinhardt şi cei asemenea lui au făcut închisoare din cauza întunericului spiritual al regimului de atunci. La început, nedreptatea te doare, pentru că e nefirească, dar după ce o priveşti prin Christos, devine lumina bucuriei. Christos spune că jugul său este blând şi povara sa este uşoară, adică desăvârşirea este mai de preţ decât orice nedreptate.

10. Am remarcat în ultima vreme, chiar şi în mediile de comunicare (sau mai ales aici) o tendinţă accentuată de a (re)aduce în prim plan figurile unor părinţi reprezentativi pentru creştinii ortodocşi. Spre exemplu, pe Facebook, citatele părintelui Arsenie Boca sunt foarte „şeruite”. Cărui fapt credeţi că se datorează acest aspect?

Societatea actuală nu este sub un regim de opresiune, iar asta este un risc, pentru că libertatea poate deveni libertinaj. Tocmai de aceea se citează părinţi care au cunoscut suferinţa, pentru că ei nu au avut dubii în privinţa drumului care era de urmat. Noi, astăzi, avem aceste dubii. Pentru că adevărul se lămureşte în luptă, nu în parlamentări inutile sau în relativizări ale absolutului. De exemplu, să nu ucizi un om este poruncă absolută; atunci, de ce tot dezbatem avortul, care este ucidere de om?!? Alt exemplu: familia este uniune divină a dragostei între un bărbat şi o femeie. Atunci, de ce încercăm astăzi redefinirea familiei şi a căsătoriei. Exemplele pot continua. Concluzia este că libertatea se transformă în dictatură când nu are repere clare. Omul de azi simte nevoia unui reper.

11. Credeţi că dragostea „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” şi că ea „nu cade niciodată”, aşa cum spune Apostolul Pavel în „Epistola întâia către Corinteni”?

Absolut! Cine nu şi-o doreşte?!? Cine îşi doreşte răul?!? Cine iubeşte ura?!? Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Dumnezeu este iubire. Prin urmare, iubirea n-are cum să cadă, pentru că Dumnezeu nu abdică niciodată, El nu fuge de om, nu se ascunde de societate, ci dimpotrivă, doreşte ca noi să trăim într-o comuniune a dragostei şi cu El, şi noi între noi. Creştinismul este iubire de Dumnezeu şi de aproapele, până la jertfă, aşa cum au făcut părinţii care au suferit sub comunism.

12. Ce părere aveţi despre propunerea deputatului Remus Cernea referitoare la parteneriatele civile atât între persoanele heterosexuale, cât şi între cele homosexuale?

După ce l-am avut personal la emisiune, am înţeles pe ce îşi fundamentează propunerile. Europa şi valorile ei tind să devină o religie. Când drepturile omului scot divinitatea din ecuaţie, obţinem propuneri nefireşti ca acestea. Practic, se vrea un concubinaj cu acte în regulă. În cazul homosexualilor, şi împotriva firii, adică a familiei normale, aşa cum este văzută de Dumnezeu la crearea omului.

13. Ce efect ar putea avea, în România, o lege care vizează o altă formă de finanţare a cultelor decât cea de la bugetul de stat?

Depinde de lege. Încă nu ştim exact ce-o să fie. Însă, în orice caz, va avea un dublu impact negativ. Pe de o parte, nevoia de finanţare a Bisericii va fi o apăsare în plus pentru buzunarul credincioşilor. Pe de altă parte, la o populaţie şi aşa sărăcită chiar de bugetul de stat va subfinanţa necesităţile misionare ale Bisericii, misiunea Bisericii va slăbi, încet, încet va dispărea din zona publică, iar haosul moral va cuprinde şi mai tare societatea. Ca şi în Vechiul Testament, Biserica încearcă, în calitate de instituţie divină umană, să încetinească efectele dezastruoase ale secularizării şi ale materialismului contemporane. Când va dispărea Biserica, vor dispărea şi reperele morale.

Eu aş fi curios să aflu dacă statul român s-a gândit, înainte de a schimba forma de finanţare a cultelor, să despăgubească cultele pentru abuzurile pe care statul însuşi le-a comis. De asemenea, nu înţeleg de ce cultele trebuie să fie primele care trebuie să suporte principiul echităţii în finanţarea de la bugetul de stat, câtă vreme, pe credincioşi nu-i întreabă nimeni dacă ei doresc să finanţeze activităţi împotriva credinţei lor, gen expoziţii pornografice, evenimente culturale îndoielnice. Eu am şi scris public că atunci când nu se vor mai fura banii credincioşilor din această ţară, cultele vor trăi mai mult decât mulţumitor. Deocamdată, nu Biserica sărăceşte bugetul, ba chiar şi Biserica este sărăcită de parlamentari (aş dori să apuc ziua în care să plătesc numai parlamentarii pe care mi i-am dorit eu).

Tendinţa este de a scoate cultele din zona publică, pentru că ele propovăduiesc valori care intră în contradicţie cu noile orientări ideologice ale Europei.

14. Care sunt criteriile în funcţie de care preoţii poartă veşminte de diferite culori? Există sutane a căror valoare este direct proporţională cu anumite grade din ierarhia bisericească?

Culorile veşmintelor simbolizează valori spirituale: albul şi auriul - Lumina Învierii, negrul - pocăinţa postului, roşu - sângele martirilor, verdele - frumuseţea creaţiei, albastru - seninul şi pacea sfinţeniei.

Valoarea veşmintelor depinde strict de valoarea materialului din care sunt făcute. Nu este o regulă ca un grad mai înalt să necesite un veşmânt mai scump. În principal, tocmai  din cauza sărăciei, preoţii îşi doresc veşminte cât mai durabile, pentru a nu cheltui mai mult cu înlocuirea lor. Pe la muzee, vedem adeseori veşminte vechi de secole, care şi astăzi se întreţin, în vreme ce un veşmânt zis ieftin poate deveni inutilizabil şi într-un an de zile. Biserica nu confecţionează veşminte scumpe pentru a se făli cu ele, ci caută un cost optim pentru ca ele să dureze cât mai mult. Din nefericire, omul contemporan şi-a pierdut astăzi spiritul de a dona, astfel încât preotul este nevoit să se descurce cum poate.
Scriptura zice “bogatul se plânge, iar săracul se împrumută şi donează”. Christos laudă nu averile aruncate de bogaţi în templu, ci cei doi bani ai văduvei. Ierarhii Bisericii par luxoşi pentru că ei au multe întâlniri protocolare şi a fi prost îmbrăcat este semn de necinstire a oaspetelui. Haina nu face pe om, dar exprimă rangul (de exemplu, discuţia de anul trecut cu ţinuta lejeră a parlamentarilor).