Editorial Victorii care te coboară şi înfrângeri care te înalţă

Pe 2 decembrie, atletul basc Iván Fernández Anaya a participat la o competiţie de cros în Burlada, Navarra.  Sportivul era al doilea, iar în faţa lui se afla Abel Mutai, medaliat cu bronz într-o competiţie de 3.000 de metri la Olimpiada de la Londra. Când au intrat în ultima sută de metri, atletul kenyan, sigur pe victorie, a încetinit cu zece metri înainte de linia de finish. Fernandez i-a observat greşeala, dar, în loc să profite de acest lucru şi să devină astfel câştigătorul competiţiei, atletul basc a rămas în spatele lui Mutai şi l-a ghidat pe acesta până la linia de final, lăsându-l să câştige.

Ivan Fernandez Anaya are 24 de ani şi este considerat un atlet cu un mare viitor, fiind, printre altele, şi campion al Spaniei la cursa de 5.500 de  metri, care a avut loc în urmă cu doi ani. Tânărul a declarat, după competiţia descrisă mai sus: „Chiar dacă mi-ar fi spus cineva că, prin câştigarea acestei curse, am un loc asigurat în echipa Spaniei pentru campionatul European, nu aş fi procedat diferit faţă de cum am făcut-o deja. Consider că mi-am câştigat un bun renume prin acest gest, mult mai răsunător decât dacă aş fi câştigat. Şi este foarte important, pentru că, în modul în care se desfăşoară lucrurile în toate cercurile, în fotbal, în societate, în politică, unde se pare că orice se acceptă, un gest onest este binevenit“.

De ce am povestit acest eveniment acum, aici? Pentru că, în primul rând, a fost prea puţin mediatizat la vremea respectivă şi merita o mai bună promovare. Şi în al doilea rând, pentru că trăim momente tensionate, în care, „se acceptă orice“. Situaţia externă se află sub mare presiune şi pare că în orice moment ar putea să explodeze. După ce am stat câteva luni cu sabia războiului deasupra capului, după ce tinerii ţării au fost speriaţi la gândul că vor fi chemaţi să lupte pentru patrie, au început războirile interne. Oare mai crede cineva că nu este evidentă lipsa de caracter a celor care ne conduc? Noi am făcut un pas înapoi şi am lăsat în frunte oameni care nu aduc nicio schimbare pozitivă, odată ajunşi acolo, sus. Şi oare de ce? Răspunsul e mai simplu decât ne aşteptăm, însă a fost bine formulat de un diplomat străin care a caracterizat întreaga clasă politică românească astfel: „Toată lumea mai face, din când în când, pipi în piscină. Românii sunt singurii care vor să o facă de la trambulină“. Ceea ce ei nu realizează însă este faptul că acest gest se întoarce împotriva lor, aşa cum ar fi stat lucrurile dacă Fernandez ar fi speculat momentul prielnic, pentru a câştiga competiţia.

Liderii României au făcut „pipi de la trambulină“ mult timp, având impresia că nimeni nu le poate face nimic. Dar toate până într-o zi, când cei mulţi s-au răzvrătit, când şi-au dat seama că ei erau în piscina de sub trambulină. Şi chiar dacă istoria a arătat că există o limită a urinatului în public, odată cu apropierea alegerilor prezidenţiale din noiembrie, chiar dacă încă nu ştim care sunt candidaţii dintre care, de bine, de rău, va trebui să alegem, oamenii politici şi-au luat slipul şi au urcat pe trambulină. Poate totuşi ar trebui să participe şi ei la o cursă, asemenea lui Fernandez, şi să îşi folosească imaginaţia pentru a vedea ce este dincolo de victorie. Poate o altă înfrângere?