Tu ce fel de protest alegi pentru familia ta?

Probabil că aşa trebuia să se întâmple. Trebuia să anchilozăm în propriile noastre prizonierate - politice, de oportunitate sau pur şi simplu identitare - ca să ieşim, mai devreme sau mai târziu, în stradă. Trebuia să ne complăcem în handicapurile majore ale unei Românii parcă recent inventate, şi mă refer aici la Sănătate, la Justiţie, la Învăţământ, ca să protestăm împotriva a ceea ce unii dintre noi numim „nefiresc", „imposibil". Şi totuşi, pseudo-revoluţia asta târzie e doar rezultatul camuflării noastre în relaţia cu o clasă politică în veşnică agonie, cu nişte funcţionari publici extrem de numeroşi, dar ineficienţi, cu nişte „aleşi ai neamului" pentru care promisiunile din timpul campaniilor electorale par doar un soi de ticuri verbale.

Nu sunt pentru protestele care n-au schimbat lumea. Sau România. Sau pe noi. Nici cu totul împotriva lor n-aş putea să mă declar. E vorba, dacă vreţi, de o nesincronizare. Fiindcă am preferat, de la revoluţia din '89 şi până astăzi, anonimatul. Am tăcut atunci când am văzut pe holurile mizerabile ale vreunui spital un pacient care murea pe targă. Am întors privirea de la suferinţa lui. N-am vrut sau n-am putut să acceptăm că amărâtul ăla murea pentru că n-avea asigurare medicală. N-avea bani. Sau avea, dar n-avea destui. Ne-am gândit că noi suntem noi şi sistemul e sistem. În timp, sistemul ăsta s-a făcut mare şi, din punctul meu de vedere, a eşuat. Iar noi, odată cu el. Dar nu-mi amintesc de niciun protest, de nicio grevă a foamei în curtea vreunui spital, ca reacţie la incompetenţa, nesimţirea sau corupţia unora dintre medici.

România ca spectacol e fascinantă şi în ceea ce priveşte Învăţământul. Constatăm deseori cum şcoala abdică de la dezideratele sale fundamentale şi cade într-o pasiune oarbă pentru bani sau efectiv într-o beznă spirituală. În lipsa unui diagnostic al şcolii româneşti am preferat să asistăm pasivi la „cabaretul" diplomelor, la ridicarea fabricilor de studenţi, la megalomania unor profesori de mâna a şaptea. Sigur că, într-o societate atât de stratificată şi, din păcate, marcată de lipsuri, poate părea desuet să vorbim despre calitate. Atâta doar că de această calitate a şcolii depind toate generaţiile. Am ales, vreme de mai bine de douăzeci de ani, moţăiala civică, protestul în... familie. Faţă de cadre didactice îmbătrânite în rele sau ignoranţă, faţă de un sistem putred a cărui ierarhie chiar noi am protejat-o. Prin calma, confortabila tăcere.

Degradarea discursului politic n-a părut să ne deranjeze prea tare. La fel, supa veşnic reîncălzită a unor politruci care-au promis că vor cârpi democraţia n-a reprezentat pentru noi decât cel mult motiv de indignare sau, uneori, de miştouri. Atât.

N-am protestat nici împotriva unora dintre deciziile instanţelor din România, acelea care sfidează şi drepturile omului şi litera legii. Toate permanenţele astea revoltătoare nu ne-au scos nici măcar din casă, o dată la patru ani. Nu ne-au determinat să „sancţionăm" prin vot, nu ne-au convins să încercăm să anulăm un antagonism până la urmă dramatic între un cetăţean schilodit de orice reflex civic şi un ales prin vot direct, un securist reconvertit devenit, peste noapte, straşnic politician.

Or, nu pot să nu mă întreb: de ce abia acum? De ce n-am taxat toate derapajele - sociale, politice, economice, intelectuale - la timpul lor? De ce nu suntem deranjaţi de faptul că tot clasa politică e cea care confiscă, dintr-un calcul de conjunctură, o revoluţie încropită? De ce n-am condamnat toate facturile de idei ale unei societăţi în care ni s-au livrat, ca pe bandă rulantă, discursuri demagogice schiţate de comunişti deghizaţi?

De-aia spun că trăiesc sentimentul unei proaste sincronizări. Nu cred că momentul unei revoluţii, dacă aceasta se va produce totuşi, este acum. Nu aşa. Nu golăneşte şi impulsiv. Instinctual şi, în unele cazuri, ipocrit. Mă doare tot ce n-am realizat din decembrie '89 şi până acum. Dar cel mai mult mă doare toată tăcerea de până acum şi mă deranjează că gândim un protest ca şi cum ne-am alege o maşină dintr-un catalog. Să fie roşie? Să fie albastră? Decapotabilă? Să fie diesel? Să aibă motor de 1.200 sau de 3.000? Chiar aşa, tu ce fel de protest alegi pentru familia ta?