Sacrificiul suprem din burta peştelui uriaş şi ipostaze ale sinucigaşului ratat

Pe 2 martie 1989, pe pârtia de schi Bradu din Poiana Braşov, Liviu Babeş, electrician la Trustul de Prefabricate Braşov şi talentat pictor amator, s-a autoincendiat mortal, în văzul a sute de turişti, în semn disperat de protest faţă de teroarea instaurată în oraşul său de regimul totalitar comunist după revolta muncitorească din noiembrie 1987. Purta cu el, în acel moment, o pancartă pe care scria „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz"...

Alaltăieri, pe 8 iunie, pensionarul militar Petre Morjan şi-a dat foc în faţa Palatului Cotroceni. Victima a suferit arsuri de gradele II şi III la mâini şi la gamba stângă. Pe una dintre hârtiile pe care le avea în posesie în momentul incidentului era aşternut mesajul „Jos dictatura Băsescu!". Cu doar câteva zeci de minute înainte, în aceeaşi zonă, un tânăr de 28 de ani s-a urcat pe un stâlp de iluminat, ameninţând că va sări de acolo pe motiv că, în România, în prezent, „nu se respectă drepturile omului". În fine, anul trecut, pe 23 decembrie, în timpul unui discurs al premierului Emil Boc în plenul Camerei Deputaţilor, Adrian Sobaru, cameraman la TVR, s-a aruncat de la unul dintre balcoanele sălii. Era îmbrăcat cu un tricou pe care se putea citi „Ne-aţi ucis viitorul". Patru momente impresionante, patru formule zguduitoare, exprimate însă sub două sisteme politice diametral diferite!

Unica legătură simbolică între cazul lui Liviu Babeş şi celelalte trei este fracţiunea de secundă de însingurare profundă, de disperare extremă, de nebunie, de situare premeditată în vecinătatea morţii. În rest, între acestea există un imens decalaj valoric, imposibil de negat, de echilibrat în ciuda eforturilor ruşinoase de manipulare exersate de unii oameni de televiziune. Fie că ne convine, fie că nu, între cele două categorii distincte de gesturi este cât se poate de clar conturată o prăpastie - prăpastia dintre eroism şi labilitate psihică, dintre eliberare şi adâncire, dintre autenticitate şi parodie, în ultimă instanţă, dintre istorie şi cabinetul psihologului. Aceasta pentru că, în timp ce experienţa lui Liviu Babeş concentrează o traumă colectivă intensă, consumată sub un regim criminal, celelalte trei surprind doar neîmpliniri personale prost gestionate, ivite într-o atmosferă generală fără îndoială respirabilă. Pentru că, în vreme ce Liviu Babeş a mers precugetat până la capăt (repetând, în acest fel, sacrificiul lui Jan Palach, studentul care şi-a dat foc, pe 16 ianuarie 1969, în Piaţa Wenceslas din Praga, contestând energic invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia), ceilalţi trei au eşuat până şi în întâlnirea cu moartea.

Aidoma pescarului Iona - personaj dramatic complex, de inspiraţie biblică, al lui Marin Sorescu -, Liviu Babeş, prin ceea ce a făcut, a străpuns alegoric un şir ordonat de burţi de peşte până când, constatând că până şi orizonturile sale întruchipau, de fapt, un cadru închis, un imens stomac al unui vertebrat acvatic, şi-a reorientat cuţitul către propriul corp, înjunghiindu-se letal. În opoziţie absolută, aidoma sinucigaşului ratat din poeziile lui Mircea Dinescu despre tranziţia românească în postcomunism, cadrul militar în rezervă Petre Morjan, tânărul protestatar din preajma Palatului Cotroceni şi Adrian Sobaru apar ca protagonişti conjuncturali în ale căror destine se împletesc patetic şi involuntar comic excese iraţionale de panică interesat exploatate şi revendicări confuze ca obiect al unor isterii naţionale dirijate.