Editorial „Injectarea“ cu Facebook

Facebook-ul e un loc frumos. Mai vezi un filmuleţ cu o pisică amuzantă, cu oameni care cad sau îşi dau şuturi, îşi mai pune o fată o fotografie, mai vezi un băiat plin de steroizi. Da! Să fii un om fără ocupaţie ce pierde întreaga ziulică pe Internet îţi aduce câteodată avantaje. Primul ar fi că începi să vezi Facebook-ul mai mult ca pe o matrice comunicaţională, şi nu ca pe o reţea de socializare.
 
Însă, ca în oricare loc în care oamenii se adună, încep să apară clişee. Aceleaşi fraze, uneori cam acelaşi nivel de inteligenţă, concursuri identice sau poze de profil în care ai ieşit bine şi fotografii în care eşti tăguit şi urăşti asta, pentru că nu ai ieşit la fel de bine.
 
Se spune prin online că inteligenţa unui om este invers proporţională cu numărul de game request-uri trimise, cum ar fi Candy Crush sau alte „jocuri de inteligenţă“. Nu poţi să spui decât că mulţi sunt victime nevinovate ale trendului.
 
Concursurile online de pe Facebook nu mai sunt surprinzătoare. Dacă ţi se cere să dai share, să-ţi schimbi poza de profil ori să să-ţi spamezi toţi prietenii, înseamnă că ai toate şansele să câştigi. Însă, pe celebrele pagini în care eşti nevoit doar să te înscrii şi primeşti automat un smartphone, ai mai multe posibilităţi de reuşită să câştigi un iPhone dacă dai cu mătura după închidere, într-un club. Dacă ai vreun prieten care trăieşte cu iluzia că o să prindă marele premiu pierzând timpul pe Facebook sau dând un share, te rog să ai grijă!
 
Poza de profil a utilizatorului de Facebook are o teoremă conform căreia aspectul adevărat al unui cetăţean cu sânge albastru de reţea de socializare reprezintă diferenţa dintre poza de profil şi o poză în care e tăguit, împărţit la numărul total de imagini. Prin urmare, dacă o fată este foarte frumoasă într-o poză de profil, dar plinuţă în pozele în care e tăguită, diferenţa este nimicitoare. Dacă mai adaugi că are şi foarte puţine poze, înseamnă că are ce ascunde.
 
Însă Facebook-ul are şi alte părţi ce generează dependenţă. Se ştie că acţiunea propriu-zisă asupra organismului aparţine substanţei, nu instrumentului care o transportă. „Injectarea“ cu Facebook le-a prilejuit multora emoţia unei participări civice: mii de utilizatori s-au mobilizat în diverse acţiuni sociale. A rămas însă întrebarea: ar fi fost oare posibil aşa ceva fără Facebook? Cât din acţiunea virală a „seringii Facebook“ a contat? Oricum ar fi, omul a deschis o poartă pe care n-o va mai putea închide niciodată.