Editorial Schimbarea la faţă a limbii române

Limba română, asemenea celorlalte limbi, se află într-o continuă evoluţie, încercând să se adapteze tuturor condiţiilor sociale, politice, economice şi culturale. De-a lungul timpului, s-a arătat că niciun vorbitor al limbii române nu poate cunoaşte toate cuvintele existente în vocabularul ei. Astfel, din mulţimea de cuvinte şi expresii cunoscute, orice vorbitor utilizează numai o parte dintre ele. O parte care este folosită cu multă patimă şi multă pasiune.

Limba literară şi posibilităţile expresive ale limbii române au luat căi inimaginabile, astfel, o discuţie între doi elevi de liceu, auzită întâmplător în metrou, te poate pune serios pe gânduri. Scuză-mă, nu m-am exprimat corect: „Te poate pune serios pe gânduri, frate“. Pentru o exprimare mai coerentă, folosiţi: „Te poate pune serios pe gânduri, gen“.

Aparent fără efort, ticurile verbale au devenit formule uzuale de adresare. Deja celebrul „frate“ este folosit la finalul unei afirmaţii sau întrebări, fără să existe o relaţie de rudenie între comunicatori. Un loc special îl ocupă expresia „despre ce vorbim?“. Folosită des în ultimul timp, reprezintă o concluzie, deşi nu se potriveşte cu statutul ei de interogaţie. Interlocutorul consideră că argumentele sunt mai mult decât clare, astfel încât discuţia nu mai are niciun rost.

„Înţelegi?“...

Utilizat la început, la mijloc sau la final de conversaţie, „înţelegi?“ vine la pachet doar cu un strop de argumentaţie. Dacă ai înţeles ce a vrut să zică interlocutorul, bine, dacă nu, e tot bine, nu prea îl interesează. Ceea ce ne duce la expresia „nu mai contează“, care poate fi tradusă prin: „m-ai dezamăgit“, „discuţia noastră se încheie aici“, „hai, lasă-mă“. Pe de altă parte, în funcţie de tonul folosit, poate însemna: „bine, s-a dus, trecem peste“.

Încurcate mai sunt căile expresiilor, „măi, băiete“! Şi ce ne mai zgârie timpanul... Mai mult de atât, cuvintele româneşti sunt înlocuite de cele din limba engleză. Lipsiţi de expresivitate, termeni precum „fun“, „fresh“, „ok“, „job“, „must-have“, „fashion“ îşi fac loc în conversaţiile zilnice.

Mai nou, „epic“ înseamnă „sublim“, „minunat“. Mai nou, „convershaţiile nu mai sunt k pe vremea lu bunica“. Ce s-a întâmplat cu înlănţuirea corectă a ideilor într-un mesaj oral? Cu claritatea lor? Dar cu formele de iniţiere, de menţinere şi de încheiere a unui dialog? Personal, preţuiesc întâlnirile cu oameni care au capacitatea de a provoca discuţii ce aduc la lumină idei noi şi emoţii.

Probabil, într-o societate profund impersonală precum cea în care trăim, popularizarea acestor formule şi cuvinte a avut loc ca o încercare de a simţi că facem parte din ceva.