Editorial Covidul, ca arest la domiciliu. Am fost testat pozitiv, acum ce fac?

• Afli că ești contact direct. Te duci cu sufletul la gură să faci un test COVID. Se aude o voce din spatele geamului: „e pozitiv, o să vă sune DSP-ul”. Încotro? 

Primești vestea la care te-ai așteptat cel mai puțin. Ți-ai luat toate măsurile de precauție, te-ai vaccinat și totuși, ai luat virusul. De aici, ce faci?
Te izolezi. Pe lângă faptul că este recomandarea autorităților, din punctul meu de vedere, este singura soluție pe care o ai, atâta timp cât sănătatea îți permite să te tratezi acasă.

Dincolo de orice război pe tema covidului și a vaccinării față de care unii au dezvoltat un soi de dragoste orbească, în timp ce alții se implică activ în campanii anti-vaccin, rar am auzit pe cineva să-și exprime opinia, măcar online, despre viața din carantina la domiciliu. Nu e nici amuzant, nici relaxant. Mai degrabă, deprimant.

Te uiți în stânga și-n dreapta și vezi pereții casei. Pereții pe care o să ai timp să-i studiezi timp de 14 zile. Prima zi trece mai ușor, încă ești sub influența adrenalinei.

A doua zi, începi să te gândești cu tristețe la toate planurile pe care le aveai și care, evident, s-au dus pe apa sâmbetei. Mai dai niște telefoane - anunți că nu vei fi disponibil un timp. Îngrijorați, prietenii și membrii familiei te întreabă cum te simți. Schimbi două vorbe și închizi apelul. Ești în carantină, ceea ce înseamnă că ai trecut de apogeul vieții sociale.

Și, din nou, te trezești singur. Nici poftă de mâncare n-ai, dar parcă ai gusta ceva bun, să mai treacă timpul. Frunzărești aplicațiile de food delivery în speranța că ceva „îți face cu ochiul”. Trec cele 30 de minute de așteptare și, până și cel care îți livrează pizza face o pauză la telefon când aude că ești pozitiv și că trebuie să-ți lase mâncarea la ușă.

Aprinzi televizorul în speranța că vei găsi un film sau o emisiune de divertisment. N-apuci să ajungi acolo – vezi știrile, se numără morții. Nici asta n-a funcționat.

Orice căutare de pe net include „COVID-19”. Orice discuție pe care o porți cu prietenii și cunoștințele, la ceas de seară, este pe tema „COVID-19”.

Ieși la geam să iei o gură de aer. Tot ce vezi în jurul tău sunt clădirile învecinate și pietonii grăbiți, peisaj acompaniat de coloana sonoră formată din sirenele ambulanțelor. Nu poți să nu te gândești că o persoană depistată pozitiv se află în stare gravă și are nevoie urgentă de asistență medicală. Oare o să fii și tu în situația asta? Ești vaccinat, șansele să dezvolți o formă gravă de boală sunt mici și totuși, gândurile negre te pândesc la fiecare pas.

Încerci să te deconectezi. Citești o carte bună, te uiți la un film de comedie. În sfârșit, parcă nu mai este atât de rău. În scurt timp, sună alarma telefonului – „ia-ți tratamentul. Ai COVID, ai uitat?!”

Te învârți timp de două săptămâni între aceeași pereți, cu aceleași gânduri alimentate de singurătate și anxietate. Îți spui că „mai e puțin” și mai tragi câteva zile, încercând să nu cazi pe panta depresiei. „E doar temporar”.

Vine ziua în care poți ieși din carantină. Te gândești cum să dezinfectezi toate lucrurile pe care le-ai atins pentru că nu vrei să intre și alții în contact cu obiectele contaminate de tine. Absurd, ar spune unii. Nu știu... poate, însă este mai bine să fii precaut.

Apoi, momentul mult așteptat își face apariția – pășești timid în afara casei, lăsând în urmă canapeaua în compania căreia ți-ai petrecut ultimele săptămâni. Deși a fost un bun camarad, n-ai vrea s-o mai vezi.

Probabil că dacă s-ar fi respectat și măsurile de distanțare socială, nu aș mai fi trecut prin această experiență. Nu este o alegere să te îmbolnăvești, dar este o alegere să te ferești.
 
Citește și:

COVID-19. Peste 10.000 cazuri noi, în ultimele 24 de ore. Un tânăr de 23 de ani, fără comorbidități, printre cei decedați 

Editorial: Secolul XXI, mileniul III – Primul Război Online Psihologic